Decizie nr. 620 din 13 octombrie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

1.Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961, obiecţie formulată de Guvernul României, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

2.Cu Adresa nr. 5/5.735/2016, Guvernul României a trimis Curţii Constituţionale sesizarea de neconstituţionalitate formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 4.578 din 20 septembrie 2016 şi care constituie obiectul Dosarului nr. 1.757A/2016.

3.În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, Guvernul României arată că prin legea criticată se are în vedere majorarea la 5 lei a indemnizaţiei lunare, neimpozabile, pentru fiecare lună de stagiu militar efectuat în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961, măsură care ar conduce la cheltuieli suplimentare ale bugetului de stat în sumă de 68,7 milioane lei anual. Potrivit dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, actele normative care atrag majorarea cheltuielilor bugetare vor fi însoţite de o fişă financiară, în care se vor preciza sursele de acoperire a majorării bugetare. Prin urmare, impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung, trebuie să conţină informaţii referitoare la efectele financiare asupra bugetului general consolidat, şi anume la modificări ale cheltuielilor bugetare, precum şi la calculele privind fundamentarea acestor modificări. Având în vedere şi măsurile de relaxare fiscală instituite prin Codul fiscal, care conduc la diminuarea veniturilor bugetare, precum şi majorarea unor drepturi de natură salarială, se apreciază că măsura adoptată nu este sustenabilă. Eventuale rectificări bugetare pot fi făcute numai în condiţiile art. 23 şi 24 din Legea nr. 69/2010, acestea neputând viza însă ipoteza apărută ca urmare a adoptării legii criticate. Toate acestea creează premisele unui dezechilibru bugetar cu consecinţa neîncadrării în Obiectivul bugetar pe termen mediu (M.T.O.) în anii 2016-2018 şi a nerespectării obligaţiilor ce îi revin României potrivit Tratatului privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare.

4.De asemenea, în opinia Guvernului, nu sunt respectate nici prevederile art. 138 alin. (5) din Constituţia României, potrivit cărora nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare. Astfel, are relevanţă jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale care, prin decizii anterioare, a statuat necesitatea ca iniţiativa legislativă să conţină informaţii referitoare la efectele financiare asupra bugetului general consolidat, şi anume la modificări ale cheltuielilor bugetare. Pe de altă parte, întrucât, potrivit jurisprudenţei sale, Curtea nu are competenţa să se pronunţe cu privire la caracterul suficient al resurselor financiare, rezultă că aceasta are doar competenţa de a verifica, prin raportare la art. 138 alin. (5) din Constituţie, dacă pentru realizarea cheltuielii bugetare a fost indicată sursa de finanţare.

5.Prin urmare, textul constituţional se referă la caracterul obiectiv şi efectiv al sursei de finanţare şi operează cu elemente de certitudine şi previzibilitate bugetară, pentru că, în caz contrar, şi-ar pierde raţiunea existenţei sale normative şi, în mod evident, ar exprima un truism, anume că orice cheltuială bugetară se suportă din bugetul de stat. De aceea, atribuirea unui atare înţeles textului constituţional analizat ar echivala cu lipsirea acestuia de valoarea normativă inerentă oricărei prevederi constituţionale. Or, actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei, şi nu în sensul neaplicării ei). Aşadar, art. 138 alin. (5) din Constituţie nu se referă la existenţa în concret a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul că acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar. Curtea a mai reţinut că în cadrul raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern este obligatorie solicitarea unei informări atunci când iniţiativa legislativă afectează prevederile bugetului de stat. Această obligaţie a Parlamentului este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (2) care prevăd că Guvernul are competenţa exclusivă de a elabora proiectul bugetului de stat şi de a-l supune spre aprobare Parlamentului. În temeiul acestei competenţe, Parlamentul nu poate prestabili modificarea cheltuielilor bugetare fără să ceară Guvernului o informare în acest sens. Dat fiind caracterul imperativ al obligaţiei de a cere informarea menţionată, rezultă că nerespectarea acesteia are drept consecinţă neconstituţionalitatea legii adoptate. Sub acest aspect, Guvernul precizează că prin Departamentul pentru Relaţia cu Parlamentul a transmis, cu Adresa nr. 8.668/DRP/02.09.2016, Comisiei pentru muncă şi protecţie socială a Camerei Deputaţilor că, în condiţiile promovării măsurilor de relaxare fiscală instituite prin Codul fiscal, nu mai pot fi susţinute acte normative care conduc la creşterea cheltuielilor.

6.Guvernul susţine că există riscul ca impactul suplimentar generat de aplicarea acestei măsuri să nu poată fi acoperit din bugetul aprobat, ceea ce creează premisele unui dezechilibru bugetar, cu consecinţa nerespectării nivelului deficitului bugetar prevăzut în Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană şi care atrage declanşarea procedurii de deficit excesiv. Prin urmare, Guvernul României solicită admiterea sesizării şi constatarea neconstituţionalităţii Legii pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961.

7.În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a comunica punctul lor de vedere.

8.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.

9.În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din lege, potrivit căruia "Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori." Astfel, se constată că actul supus controlului este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de Guvernul României, sub semnătura prim-ministrului, care, potrivit dispoziţiilor legale, întruneşte calitatea de titular al sesizării.

10.Obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 6 iunie 2002. Legea criticată are următorul conţinut: "Articol unic. - Articolul 2 din Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 6 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:

Art. 2. - Persoanele care s-au aflat în situaţia prevăzută la art. 1 au dreptul la o indemnizaţie lunară, neimpozabilă, de 5 lei pentru fiecare lună de stagiu militar efectuat în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii."

Dispoziţiile art. 1 la care norma criticată face trimitere au următorul conţinut: "Beneficiază de prevederile prezentei legi persoana, cetăţean român, care a efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961".

11.Autorul sesizării susţine că actul normativ criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 138 alin. (5) privind aprobarea cheltuielilor bugetare.

12.Propunerea legislativă pentru modificarea Legii pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961 a fost iniţiată de un deputat şi înregistrată la Camera Deputaţilor la data de 28 octombrie 2015. Propunerea este înaintată Senatului, în calitate de primă Cameră sesizată, care, în data de 10 noiembrie 2015, solicită avizul Consiliului Legislativ şi punctul de vedere al Guvernului, potrivit art. 111 din Constituţie. În data de 8 decembrie 2015, Consiliul Legislativ avizează favorabil propunerea legislativă. Senatul o dezbate şi o adoptă în data de 5 aprilie 2016, când este trimisă spre camera decizională, Camera Deputaţilor. În data de 6 septembrie 2016, Camera Deputaţilor adoptă Legea pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961 şi o trimite spre promulgare Preşedintelui României. În data de 16 septembrie 2016, Guvernul trimite Camerei Deputaţilor punctul său de vedere (negativ) cu privire la legea adoptată, şi, în aceeaşi zi, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, formulează o sesizare de neconstituţionalitate pe care o transmite Curţii Constituţionale.

13.În analiza raportată la dispoziţiile art. 138 alin. (5) din Constituţie, instanţa constituţională apreciază că trebuie să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 111 alin. (1) teza finală din Legea fundamentală. Prin Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016, paragraful 53, realizând un inventar al jurisprudenţei sale cu privire la art. 111 alin. (1) teza finală din Constituţie, Curtea a reţinut că, "în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificări bugetare, solicitarea informării din partea Guvernului este obligatorie. Din aceste dispoziţii rezultă că legiuitorul constituant a dorit să consacre garanţia constituţională a colaborării dintre Parlament şi Guvern în procesul de legiferare, instituind obligaţii reciproce în sarcina celor două autorităţi publice (a se vedea Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004). Curtea a mai reţinut că în cadrul raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern este obligatorie solicitarea unei informări atunci când iniţiativa legislativă afectează prevederile bugetului de stat. Această obligaţie a Parlamentului este în consonanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (2) care prevăd că Guvernul are competenţa exclusivă de a elabora proiectul bugetului de stat şi de a-l supune spre aprobare Parlamentului. În temeiul acestei competenţe, Parlamentul nu poate prestabili modificarea cheltuielilor bugetare fără să ceară Guvernului o informare în acest sens. Dat fiind caracterul imperativ al obligaţiei de a cere informarea menţionată, rezultă că nerespectarea acesteia are drept consecinţă neconstituţionalitatea legii adoptate (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007)".

14.În prezenta cauză, Curtea constată că Guvernul, în conformitate cu prevederile art. 111 alin. (1) din Constituţie, a formulat punctul de vedere cu privire la propunerea legislativă pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961, prin Adresa nr. 8.831/DRP/14.09.2016 comunicând Parlamentului României, respectiv Camerei Deputaţilor, sub nr. de înregistrare 2/5.900/16.09.2016, faptul că nu susţine adoptarea acestei propuneri legislative, întrucât, în contextul promovării măsurilor de relaxare fiscală instituite prin Codul fiscal, nu mai pot fi susţinute acte normative care conduc la creşterea cheltuielilor. Prin urmare, având în vedere că, după înregistrarea propunerii legislative la prima Cameră sesizată - Senatul României, Guvernului i s-a solicitat formularea unei informări, în temeiul art. 111 din Constituţie, chiar dacă nu reiese poziţia reprezentanţilor Guvernului în cursul procesului de adoptare a legii, este evident că Guvernul avea cunoştinţă de modificările legislative preconizate, însă a transmis punctul său de vedere după finalizarea procesului legislativ.

15.Cu referire la art. 138 alin. (5) din Constituţie, Curtea a reţinut că aceasta "face diferenţa între stabilirea sursei de finanţare şi caracterul suficient al resurselor financiare din sursa astfel stabilită. Primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 28 septembrie 1993, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 28 decembrie 1993). Art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea ei, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (a se vedea Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Majorarea cheltuielilor din sursa indicată poate fi realizată în cursul anului bugetar cu condiţia menţinerii în alocaţia aferentă sursei (Decizia nr. 6 din 24 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 31 ianuarie 1996, sau Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, precitată). În textul Constituţiei se vorbeşte numai despre stabilirea sursei de finanţare înainte de aprobarea cheltuielii, iar nu despre obligativitatea indicării în lege a sursei respective (Decizia nr. 173 din 12 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 8 iulie 2013, sau Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014). Lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa sursei de finanţare (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, precitată, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, precitată, Decizia nr. 1.092 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 20 octombrie 2008, sau Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008)".

16.În schimb, aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Dacă Guvernul nu are resurse financiare suficiente, poate să propună modificările necesare pentru asigurarea lor, în virtutea dreptului său de iniţiativă legislativă (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, precitată, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, precitată). Curtea a mai adăugat că "sursa de finanţare indicată [trebuie - n.r.] să fie în mod real aptă să acopere cheltuiala în condiţiile legii bugetare anuale. Prin urmare, textul constituţional [art. 138 alin. (5) din Constituţie - n.r.] se referă la caracterul obiectiv şi efectiv al sursei de finanţare şi operează cu elemente de certitudine şi previzibilitate bugetară, [...] art. 138 alin. (5) din Constituţie nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar."

17.Curtea a mai reţinut, prin Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, că "în lipsa unei fişe financiare reactualizate la momentul adoptării legii conform art. 15 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, având în vedere că punctul de vedere al Guvernului a fost exprimat anterior depunerii la Parlament a legii bugetului pe anul 2016 (9 decembrie 2015), că legea bugetului fusese adoptată cu câteva zile anterior legii analizate, fără a cuprinde, în mod evident, noua cheltuială bugetară votată, şi în lipsa unui dialog real între Guvern şi Parlament (în cazul de faţă reprezentat de Senat), nu se poate trage decât concluzia că la adoptarea legii s-a avut în vedere o sursă de finanţare incertă, generală şi lipsită de un caracter obiectiv şi efectiv, nefiind aşadar reală".

18.Raportat la art. 138 alin. (5) din Constituţie, Curtea constată că legea criticată a fost adoptată la data de 6 septembrie 2016 şi ar urma să intre în vigoare la trei zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I. Guvernul, deşi avea cunoştinţă de amendamentul propus, nu a prezentat nicio fişă financiară care să demonstreze că printr-o atare majorare salarială s-ar depăşi deficitul bugetar de 3% din valoarea PIB, prezentând, în punctul de vedere transmis Camerei Deputaţilor, doar estimările sale cu cheltuielile pe care le implică aplicarea legii criticate.

19.Cu privire la caracterul obiectiv şi efectiv al sursei de finanţare, Curtea reţine că, la momentul introducerii reglementării legale criticate nu a fost indicată sursa finanţării; din expunerea de motive care însoţeşte actul normativ se înţelege că ea s-ar suporta din bugetul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, iar plata se va efectua de casa teritorială de pensii competentă.

20.Curtea urmează să aprecieze dacă o atare sursă bugetară este una reală, aptă să acopere cheltuiala bugetară angajată. Cert este lipsa unui dialog real între Parlament şi Guvern, acesta din urmă neprezentând fişa financiară în cadrul procesului legislativ. În acest context, Curtea nu poate avea o viziune globală cu privire la influenţele asupra bugetului ale tuturor proiectelor/propunerilor legislative din moment ce este sesizată în mod selectiv numai cu privire la anumite acte normative. Impactul bugetar al fiecărui act normativ supus procedurii parlamentare trebuie prezentat Parlamentului pentru ca acesta (desigur, alături de Guvern) să poată avea o viziune globală asupra influenţelor pe care diversele măsuri pe care le adoptă le au asupra bugetului de stat. Or, în cazul în care actele normative implică majorări ale cheltuielilor aprobate prin buget, impactul lor asupra bugetului trebuie analizat în mod coroborat, în ansamblu, iar nu selectiv, doar cu privire la anumite acte normative pe care Guvernul optează să le conteste sub aspectul sustenabilităţii bugetare. Această analiză sistemică, exhaustivă revine Parlamentului, care în virtutea rolului său constituţional, în adoptarea actelor normative este liber să decidă cu privire la oportunitatea respectivelor reglementări.

21.De reţinut că, în cauza de faţă, nu sunt incidente aspectele reţinute în Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, paragraful 60, întrucât, spre deosebire de situaţia din decizia anterior menţionată, alocaţia bugetară nu trebuie creată, ea deja există, legea criticată vizând doar o majorare a indemnizaţiei lunare de care beneficiază persoanele care au efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961. Curtea, prin decizia menţionată, paragraful 60, a subliniat expres că "nu poate stabili dacă se depăşeşte sau nu alocarea bugetară pentru că acest aspect nu este de competenţa sa". De asemenea, Curtea nu are competenţa de a aprecia asupra caracterului suficient al resurselor financiare, pentru că o asemenea operaţiune nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Or, practic, tocmai acest lucru este criticat: lipsa resurselor financiare pentru susţinerea creşterii salariale reglementate în condiţiile necesităţii încadrării în plafonul de deficit bugetar de maximum 3% din PIB.

22.În concluzie, pentru motivele prezentate, Curtea apreciază că Legea pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961 a fost adoptată cu respectarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 138 alin. (5), motiv pentru care va respinge obiecţia şi va constata constituţionalitatea legii, în ansamblul său.

23.Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile Legii pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961 sunt constituţionale în raport de criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 octombrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu