Decizia nr. 504 din 18 septembrie 2019

Pe rol se află examinarea cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională între prim-ministru, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, determinat de „refuzul revocării și, respectiv, numirii unor miniștri, la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituția României, republicată, precum și de refuzul tacit al Președintelui României de a numi miniștri interimari dintre membrii în funcție ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 107 alin. (3) din Constituția României, republicată“.

Cererea a fost formulată de prim-ministru în temeiul art. 146 lit. e) din Constituție și al art. 11 alin. (1) lit. A.e) și art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a fost înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 6.894 din 5 septembrie 2019 și constituie obiectul Dosarului nr. 2.382E/2019.

Președintele Curții Constituționale, în temeiul dispozițiilor art. 216 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară deschise lucrările ședinței de judecată.

Magistratul-asistent-șef referă asupra obiectului cauzei și precizează că părțile sunt reprezentate astfel: din partea autorului sesizării, domnul Toni Greblă, secretar general al Guvernului, iar din partea Administrației Prezidențiale, doamna Mihaela Ciochină, consilier prezidențial din cadrul Departamentului Legislativ al Administrației Prezidențiale, ambii reprezentanți depunând împuternicirile la dosar.

Președintele Curții Constituționale, în temeiul dispozițiilor art. 216 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă cuvântul reprezentantului autorului sesizării pentru susținerea acesteia.

Domnul Toni Greblă, secretar general al Guvernului, în considerarea motivării ample prezentate în sesizarea înaintată Curții Constituționale în data de 5 septembrie 2019, face câteva referiri succinte asupra prezentei cauze.

Motivul prezentei sesizări formulate de prim-ministru constă în blocarea activității a șase ministere prin refuzul Președintelui de a numi miniștri, la propunerea prim-ministrului. Cu privire la refuzul numirii miniștrilor interimari, arată că mecanismul constituțional al interimatului este foarte clar reglementat în art. 107 din Constituție și nu lasă Președintelui nicio marjă de apreciere asupra propunerii prim-ministrului de desemnare a unui ministru interimar, din moment ce propunerea vizează unul dintre membrii în funcție ai Guvernului, iar interimatul nu poate depăși o perioadă de 45 de zile. Dacă Președintele ar avea posibilitatea să poată refuza desemnarea unui ministru interimar, atunci s-ar crea inevitabil premisele unui blocaj instituțional, ceea ce, cu siguranță, nu a intrat în intenția legiuitorului constituant. Mai mult decât atât, norma constituțională trebuie interpretată cu bună-credință și în sensul producerii de efecte juridice, și nu în sens contrar, al blocajului instituțional. Or, situația actuală de blocare a șase ministere prin refuzul Președintelui de a numi miniștri pe motivul schimbării compoziției politice a Guvernului este, în realitate, consecința unei interpretări abuzive, din partea șefului statului, a normelor constituționale incidente, în speță a prevederilor art. 85 alin. (2) și (3).

Cu referire la acest motiv al refuzului Președintelui de a numi miniștri, se precizează că, la data de 26 august 2019, dată la care prim-ministrul a solicitat Președintelui ca, în temeiul art. 85 alin. (2) din Constituție, să numească miniștri titulari, coaliția de guvernare PSD-ALDE se afla încă la guvernare, neexistând semne clare de destrămare a acesteia, ci doar simple neînțelegeri între partidele politice. Președintele României a speculat însă acest moment din viața politică, dându-i o altă interpretare și valență constituțională, corespunzătoare ipotezei reglementate de art. 85 alin. (3) din Constituție. Prin urmare, Președintele a respins, prin declarații cu caracter politic și unele aprecieri subiective cel puțin nepotrivite, toate propunerile prim-ministrului, ceea ce evidențiază exercitarea abuzivă a atribuțiilor și a prerogativelor sale constituționale cu referire la numirea miniștrilor.

Soluția delegării temporare a atribuțiilor de ordonator de credite ale fiecărui ministru către secretarul general al Guvernului, prevăzută de legislația în vigoare, nu rezolvă situația de blocaj în care Guvernul, ca întreg, se află, deoarece activitatea ministerelor este cu mult mai complexă și se află într-o strânsă conexiune interministerială. În acest sens face referire la realele dificultăți cu care Guvernul se confruntă în prezent cu privire la îndeplinirea tuturor activităților legate de organizarea alegerilor prezidențiale din noiembrie 2019 sau de anumite misiuni/deplasări externe de pe agenda prim-ministrului, care nu se pot materializa și finaliza din lipsa miniștrilor îndrituiți să semneze actele oficiale necesare corespunzătoare.

Conduita Președintelui este cu atât mai puțin loială cu cât, pe fondul unei perioade frământate din punct de vedere politic și în apropierea alegerilor prezidențiale, a refuzat să desemneze miniștrii interimari propuși de prim-ministru, în condițiile în care nu are un drept de opțiune în acest sens, și fără să încerce ca, pe parcursul celor 45 de zile de interimat prevăzute de Constituție, să lase timp prim-ministrului ca, în urma negocierilor politice, să redefinească formula de guvernare. Dacă în urma acestui proces politic de negocieri sar fi ajuns la o reconfigurare a compoziției politice a Guvernului, atunci, desigur, s-ar fi aplicat alte proceduri constituționale, fără însă ca în acest timp Guvernul să fie parțial nefuncțional. Or, rolul constituțional de mediator al Președintelui ar fi impus acestuia să cheme partidele politice la consultări pentru găsirea unor soluții eficiente și viabile, și nu să perpetueze criza politică prin acțiuni care, mai degrabă, au caracter electoral.

Calea de urmat pe care reprezentantul prim-ministrului o consideră obligatorie pentru intrarea în parcursul constituțional o reprezintă constatarea, de către Curtea Constituțională, a existenței conflictului dintre prim-ministru, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, generat de refuzul acestuia de a revoca și de a numi/desemna miniștri titulari/interimari, refuz ce a condus la blocarea activității de stat a Guvernului. Prin deciziile sale, Curtea Constituțională a îndemnat în mod constant autoritățile publice să respecte principiul constituțional al colaborării loiale și, în activitatea lor, să interpreteze Constituția în spiritul procedurii de efecte juridice, nu al blocării reciproce.

Președintele Curții Constituționale dă cuvântul reprezentantului Președintelui României, doamna Mihaela Ciochină, consilier prezidențial.

Aceasta susține, pe rând, argumentele prezentate în punctul de vedere al Președintelui României, solicitând respingerea cererii, în principal, ca inadmisibilă, având în vedere faptul că aspectele invocate de autorul acesteia nu întrunesc toate elementele specifice conflictului juridic de natură constituțională. Pe fondul cererii, solicită respingerea ca neîntemeiată, arătând că nu a existat și nu există conflict juridic de natură constituțională, deoarece Președintele României a respectat dispozițiile din Legea fundamentală.

În esență, se arată că demersurile prim-ministrului către Președintele României pentru numirea unor miniștri ignoră situația de fapt a scenei politice, astfel ajungându-se la o încălcare a rolului Parlamentului. Curtea Constituțională, în soluționarea prezentei cereri, nu poate ignora succesiunea și consecințele evenimentelor ulterioare sesizării sale, jurisprudența sa în materie demonstrând că nu s-a limitat niciodată la situația de fapt de la data învestirii sale, ci a luat act de anumite fapte survenite ulterior, fără a se considera că astfel sunt depășite limitele sesizării (de exemplu, Decizia nr. 356/2007).

Astfel, la data de 12 septembrie 2019, Președintele a transmis Curții, suplimentar față de punctul său de vedere din 11 septembrie 2019, copii ale adreselor prin care prim-ministrul a formulat noi propuneri față de cele transmise în data de 26 august 2019, pentru cele șase portofolii vacante. De asemenea, în același document se regăsește atașată, în copie, o scrisoare a președintelui ALDE, dl. Călin-Popescu Tăriceanu, prin care anunța faptul că, în ședința Delegației Permanente a ALDE din data de 26 august 2019 s-a votat denunțarea protocolului cu PSD și retragerea din coaliția de guvernare.

În contextul succesiunii evenimentelor din data de 26 august 2019 (astfel cum este detaliat în punctul de vedere transmis la dosar), al acțiunilor ulterioare ale prim-ministrului, dar și al expirării, din 16 august 2019, a mandatului de viceprim-ministru interimar a domnului Eugen Orlando Teodorovici, ministrul finanțelor publice, Președintele României a transmis public faptul că nu poate da curs solicitărilor prim-ministrului fără acordul prealabil al Parlamentului cu privire la respectivele propuneri.

Fondul prezentei cauze rezidă, în esență, în a determina dacă o propunere de remaniere guvernamentală, în condițiile modificării compoziției politice a Guvernului, mai atrage incidența art. 85 alin. (2) din Constituție, fără aplicarea, în prealabil, a art. 85 alin. (3) din aceasta.

Se susține că, dacă în perioada 2018-2019 au avut loc remanieri guvernamentale simple în temeiul art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală întrucât nu s-a pus în discuție modificarea compoziției politice a Guvernului, începând cu 26 august 2019 această situație de fapt nu mai subzistă. Practica parlamentară demonstrează că, întotdeauna când acest element, fixat prin hotărârea Parlamentului de acordare a încrederii Guvernului, a fost modificat, procedura aplicată pentru remanierea guvernamentală a fost cea prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituție. În același timp, numirea unor miniștri interimari, deși este reglementată de art. 107 din Constituție, nu poate fi disociată de procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din aceasta, în condițiile schimbării compoziției politice a Guvernului. Prin urmare, nici în situația de față nu se poate pretinde incidența art. 85 alin. (2) din Constituție, ceea ce duce la concluzia logică a inexistenței unui conflict juridic de natură constituțională generat de refuzul Președintelui de a numi miniștri, la propunerea prim-ministrului. Totodată, prim-ministrul nu poate responsabiliza Președintele României pentru existența pretinsului blocaj instituțional în condițiile în care a avut mereu la dispoziție, pentru numirea în funcția de ministru pe posturile vacante, procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituție.

În același timp, prezentul conflict are, mai degrabă, un pronunțat caracter politic decât unul juridic, astfel că nu este întrunită una dintre condițiile de admisibilitate pentru exercitarea atribuției Curții Constituționale prevăzute de art. 146 lit. e) din Legea fundamentală, respectiv dimensiunea juridică a conflictului.

Revenind la fondul cauzei, se arată că modificarea compoziției politice vizează partidele aflate la guvernare, și nu persoanele având calitatea de membri ai Guvernului. Așadar, pentru a dovedi menținerea compoziției politice a Guvernului, propunerile prim-ministrului pentru posturile vacante trebuie să respecte o anumită proporționalitate a repartizării portofoliilor în cadrul coaliției de guvernare (atâta vreme cât nu există o delimitare clară a portofoliilor între cele două partide părți ale coaliției de guvernare). Or, prim-ministrul nu a indicat apartenența politică a candidaților propuși în funcția de ministru, în condițiile în care, dacă un candidat ar fi aparținut altui partid politic decât PSD, se impunea să ceară, în prealabil, acordul Parlamentului cu privire la respectiva propunere.

Art. 85 alin. (3) din Constituție a avut drept scop întărirea rolului Parlamentului în raportul său cu Guvernul și în exercitarea controlului parlamentar asupra acestuia. Dacă Președintele României ar fi dat curs solicitărilor prim-ministrului, nu ar fi făcut altceva decât să ignore nu numai acest rol constituțional al forului legiuitor, dar și propria obligație constituțională de a veghea la respectarea principiului legalității și al statului de drept. În plus, decretele Președintelui nu se pot raporta decât la data emiterii lor, astfel că, ignorând realitatea factuală și juridică a schimbării compoziției politice a Guvernului, ar fi fost lovite de nulitate.

Prin urmare, conduita Președintelui României nu poate fi interpretată ca un refuz de numire, pentru că acesta nu se afla în ipoteza care să-i confere dreptul constituțional de a numi miniștri, la propunerea prim-ministrului, fără a exista, în prealabil, acordul Parlamentului. Ca atare, aprecierile sale cu privire la propunerile de numire a unor miniștri nu se pot înscrie în limitele art. 85 alin. (2) din Constituție și nu pot primi valența unui refuz, ci reprezintă simple opinii politice, permise Președintelui și care, în sine, nu pot genera un conflict juridic de natură constituțională. Acestea vizează opțiunea prim-ministrului pentru remanierea guvernamentală simplificată, întemeiată pe art. 85 alin. (2) din Constituție, Președintele României invitându-l să aplice o altă procedură constituțională, cea prevăzută de art. 85 alin. (3). Ca atare, un răspuns oferit prim-ministrului de îndată, în formă scrisă, așa cum a stabilit Curtea Constituțională în jurisprudența sa nu s-ar fi justificat, nefiind incidentă procedura specifică art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală, la care se referă Decizia nr. 875/2018. Așadar, nici din această perspectivă nu se poate reține existența unui conflict juridic de natură constituțională.

Noile propuneri ale prim-ministrului din 11 septembrie 2019, de numire în funcția de ministru a altor persoane decât cele nominalizate în adresele din 26 august 2019 relevă o altă voință a prim-ministrului. Din acest punct de vedere se susține că cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională a rămas, practic, fără obiect. Totodată, noile propuneri din 11 septembrie 2019 creează confuzie sub aspectul realei voințe a prim-ministrului, iar Președintele nici nu ar fi putut emite decretele în baza propunerilor anterioare, din 26 august 2019, deoarece nu se poate determina cu certitudine care anume sunt persoanele pe care prim-ministrul le dorește cu adevărat în echipa sa guvernamentală.

Cu referire la situația numirii unor miniștri interimari, se arată că nici din această perspectivă cererea nu este întemeiată, deoarece prim-ministrul nu a utilizat termenul legal de 15 zile în care ministrul demisionar poate continua să-și exercite încă anumite atribuții, până la numirea unui nou ministru interimar sau titular. Invocând crearea unui blocaj instituțional la nivelul Guvernului, prim-ministrul ignoră, de fapt, propria culpă, în condițiile în care refuză să facă aplicarea art. 85 alin. (3) din Constituție. Mai mult, reproșează Președintelui României această situație, fără ca măcar să explice raționamentul pentru care ar fi incidentă procedura art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală. Pe de altă parte, legislația în vigoare oferă soluții prin care se asigură atât continuitatea activității la nivelul ministerelor, cât și a Guvernului, în ansamblu, astfel că Executivul nu s-a aflat nicio clipă în blocaj.

În același context al modificării compoziției politice a Guvernului, nu se poate imputa Președintelui României iminența expirării unor mandate de ministru interimar, obligația prim-ministrului fiind de a acționa cu celeritate în sensul numirii unor noi miniștri, dar solicitând mai întâi aprobarea Parlamentului, prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituție, abia în baza acestui acord Președintele având atribuția numirii miniștrilor conform art. 85 alin. (2) din Constituție.

În concluzie, se solicită Curții Constituționale să respingă cererea prim-ministrului și să constate, în considerarea dinamicii și complexității situației de fapt supuse analizei sale, că prim-ministrul nu poate învesti Președintele României cu toate numirile și revocările dintr-un Guvern cu o altă compoziție politică decât cea inițial confirmată în fața Parlamentului, fără a denatura, astfel, sensul prevederilor art. 85 alin. (3) din Constituție. Depune concluzii scrise.

Președintele Curții Constituționale, având în vedere dispozițiile art. 394 alin. (1) din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară dezbaterile închise.

Prin Adresa nr. 5/5.528 din data de 5 septembrie 2019, prim-ministrul a sesizat Curtea Constituțională cu cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională între prim-ministru, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, determinat de refuzul revocării și, respectiv, numirii unor miniștri, la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituție, precum și de refuzul tacit al Președintelui României de a numi miniștri interimari dintre membrii în funcție ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 107 alin. (3) din Constituție.

În motivarea sesizării formulate de prim-ministru, se explicitează mai întâi circumstanțele cauzei. Se arată că, în cadrul unei remanieri guvernamentale, prim-ministrul, în temeiul art. 85 alin. (2) din Constituție, a transmis Președintelui României, în data de 26 august 2019, cinci adrese conținând propuneri de revocări și numiri din/în funcția de membru al Guvernului, după cum urmează: 1) revocarea doamnei Ana Birchall din funcția de ministru al justiției și numirea în aceeași funcție a doamnei Dana Gîrbovan (Adresa nr. 5/5.321); 2) numirea, în funcția de viceprim-ministru, a domnului Iulian Iancu (Adresa nr. 5/5.322); 3) numirea, în funcția de ministru al educației naționale, a domnului Șerban-Constantin Valeca și încetarea efectelor Decretului nr. 658/2019, prin care domnul Valer-Daniel Breaz, ministrul culturii și identității naționale, a fost desemnat ca ministru al educației naționale, interimar (Adresa nr. 5/5.323); 4) revocarea din funcția de viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României a domnului Mihai-Viorel Fifor și numirea în această funcție a doamnei Ana Birchall (Adresa nr. 5/5.324); 5) numirea în funcția de ministru al afacerilor interne a domnului Mihai-Viorel Fifor și încetarea efectelor Decretului nr. 645/30.07.2019 prin care domnul Mihai-Viorel Fifor, viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României, a fost desemnat ministru al afacerilor interne, interimar (Adresa nr. 5/5.325).

Se arată că, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituție, remanierea guvernamentală reprezintă o modificare în componența guvernamentală deja aprobată de Parlament, respectiv situația schimbării miniștrilor, realizată de Președintele României prin decret emis la propunerea prim-ministrului. Interpretând art. 85 alin. (2), art. 106 și art. 107 din Constituție, reiese că prim-ministrul și Președintele României au obligația de a propune, respectiv de a numi, prin decret, un nou ministru titular, pe postul rămas vacant.

Primind adresele din 26 august 2019, Președintele României avea obligația constituțională de a revoca și numi în funcția de membru al Guvernului persoanele propuse de prim-ministru.

Jurisprudența Curții Constituționale a stabilit prin mai multe decizii, precum Decizia nr. 98/2008, posibilitatea Președintelui României de a refuza, o singură dată, motivat, propunerea prim-ministrului de numire a unei persoane în funcția vacantă de ministru. În situația de față, se impunea, așadar, o reacție promptă din partea Președintelui României, inclusiv prin prisma principiului colaborării loiale între autoritățile statului. Or, până la data formulării, în data de 5 septembrie 2019, a prezentei cereri de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională, Președintele României nu a emis niciun act și, fără a supune propunerile prim-ministrului niciunei analize tehnice juridice, a declarat public, în data de 28 august 2019, refuzul tuturor propunerilor de remaniere pe motiv că acestea sunt „pur și simplu inacceptabile“ și a afirmat că „actualul Guvern are nevoie de o nouă confirmare în Parlament, printr-o procedură pe care le solicit să o declanșeze“.

Se susține că, în cazul propunerii pentru postul de ministru al justiției, comunicatul conține aprecieri negative cu privire la presupusele intenții ale persoanei nominalizate pe acest post în sensul de a „destructura justiția“, respectiv de a „baroniza total România“. Or, asemenea aprecieri nu pot reprezenta o motivare legală. Mai mult, termenii folosiți în declarația publică sunt străini rolului și importanței funcției de președinte al statului, inadecvați contextului și, nu în ultimul rând, aduc atingere onoarei și demnității unei categorii socio-profesionale care se bucură constituțional de protecție. În acest sens se face referire la reacția Secției pentru judecători ai Consiliului Superior al Magistraturii, exprimată prin comunicatul de presă din data de 29 august 2019, prin care majoritatea judecătorilor își exprimă în mod ferm opinia în sensul că declarațiile publice ale Președintelui la adresa persoanei propuse pentru funcția de ministru al justiției reprezintă, prin referiri nejustificate și nedovedite cu privire la independența și probitatea sa profesională, o încălcare gravă a independenței și prestigiului justiției și un vădit atac la adresa valorilor justiției.

Aceeași situație, a lipsei reale de motivare a refuzului, se poate observa și în cazul propunerii pentru funcția de ministru al educației naționale, apreciată de Președintele României drept indezirabilă, deoarece „fragilizează domenii cheie“ și reprezintă „soluții ale trecutului“. Arată autorul cererii că, și în acest caz, declarațiile publice exprimă „disprețul față de o anumită categorie socioprofesională, dar și pentru persoanele de o anumită vârstă și experiență de viață“.

În cadrul acelorași declarații publice, Președintele și-a exprimat opinia că parcursul european al României va fi „periclitat“ prin numirea „viceprim-ministrului pe teme economice“, funcție care, însă, nu există în structura Guvernului.

Toate aprecierile Președintelui exprimate public, care au însoțit refuzul numirii persoanelor propuse de prim-ministru în funcția de membru al Guvernului, au un caracter defăimător, eminamente subiectiv și ignoră cerința stabilită prin jurisprudența în materie a Curții Constituționale de justificare a refuzului.

Curtea Constituțională a stabilit, în spiritul evitării blocajelor constituționale și al Constituției, dreptul Președintelui României de a refuza, motivat, o singură dată, o propunere pentru ocuparea funcției de membru al Guvernului, pe criterii legate de pregătirea generală, în specialitatea domeniului, în materie, instruirea și aptitudinile pentru funcția în domeniu, reputația neștirbită și moralitatea, acestea fiind condiții necesare și indispensabile funcției de ministru. Curtea a precizat că Președintele României nu are un drept de veto față de propunerea prim-ministrului de numire în funcție a membrilor Guvernului în condițiile art. 85 alin. (2) din Constituție, ci are dreptul de a verifica corespunderea pentru funcție a candidatului și poate cere prim-ministrului o altă propunere de candidat. În toate cazurile, respingerea candidaturii trebuie să fie motivată, creându-se astfel nu doar dreptul de a refuza al Președintelui, ci și obligația sa de a-și justifica decizia, pentru a fi ferită de arbitrariu. Curtea a reținut că această soluție reprezintă o aplicație a concepției legiuitorului constituant care a stat la baza principiului echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție, acest principiu obligând autoritățile publice la colaborare loială (deciziile nr. 356/2007 și nr. 98/2008).

Autorul cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională susține că, în pofida unei constante jurisprudențe în materie, practica demonstrează o clară neaplicare a regulilor stabilite de Curtea Constituțională, astfel că rezultă necesitatea continuării demersului Curții de a circumscrie conținutul atribuției/puterii conferite Președintelui României de art. 85 alin. (2) din Constituție.

O încălcare a prevederilor constituționale, respectiv a art. 107 alin. (3), îl reprezintă și refuzul tacit al Președintelui României de a desemna, la propunerea prim-ministrului, dintre membrii în funcție ai Guvernului, trei miniștri interimari.

Astfel, în data de 27 august 2019, la Cabinetul prim-ministrului s-au înregistrat demisiile a trei miniștri, respectiv a doamnei Grațiela Leocadia Gavrilescu, viceprim-ministru, ministrul mediului, a domnului Anton Anton, ministru al energiei și a domnului Viorel Ilie, ministru pentru relația cu Parlamentul, demisii generate de ieșirea formațiunii politice ALDE de la guvernare. În consecință, prim-ministrul a inițiat o nouă corespondență cu Administrația Prezidențială, prin care a solicitat să fie emise decretele de vacantare a celor trei funcții de ministru și a înaintat propunerile pentru miniștri interimari, astfel: constatarea vacantării postului de membru al Guvernului, ca urmare a demisiei domnului Viorel Ilie din funcția de ministru pentru relația cu Parlamentul, și numirea, ca ministru interimar, a domnului Ștefan-Radu Oprea (Adresa nr. 5/5.362); constatarea vacantării postului de membru al Guvernului, ca urmare a demisiei doamnei Grațiela Leocadia Gavrilescu din funcția de viceprim-ministru, ministrul mediului, și numirea, ca ministru interimar, a domnului Ioan Deneș (Adresa nr. 5/5.363); constatarea vacantării postului de membru al Guvernului, ca urmare a demisiei domnului Anton Anton din funcția de ministru al energiei, și numirea, ca ministru interimar, a domnului Niculae Bădălău (Adresa nr. 5/5.364).

Deși textul constituțional mai sus menționat este imperativ, Președintele a luat act, prin decret, de încetarea funcției de membru al Guvernului în cazul celor trei demisii depuse, dar nu a emis și decretele pentru desemnarea miniștrilor interimari. Or, arată autorul cererii, „este fără îndoială că ne aflăm într-o situație deosebit de gravă, deoarece în lipsa desemnării miniștrilor interimari este blocată activitatea Ministerului Mediului, a Ministerului Energiei și a Ministerului pentru Relația cu Parlamentul“.

Referitor la admisibilitatea cererii, se susține că, față de circumstanțele cauzei expuse anterior, sunt îndeplinite condițiile de existență a unui conflict juridic de natură constituțională, de vreme ce există o situație conflictuală născută între prim-ministru, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, generat de refuzul acestuia din urmă de a-și îndeplini atribuțiile constituționale conferite de art. 85 alin. (2) coroborat cu art. 106, respectiv de art. 107 alin. (3) din Constituție, și anume de a revoca și, respectiv, numi miniștri și de a numi miniștri interimari. Litigiul are un caracter juridic constituțional, în legătură cu întinderea și valorizarea competențelor constituționale menționate, iar situația juridică are natură constituțională, vizând exercitarea competențelor constituționale ale celor două autorități.

În concluzie, se arată că, în virtutea rolului său de „garant al supremației Constituției“, îi revine Curții Constituționale să pronunțe o decizie prin care:

a)să constate existența unui conflict juridic de natură constituțională între prim-ministru, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, generat de refuzul revocării și, respectiv, numirii unor miniștri la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituție;

b)să constate existența unui conflict juridic de natură constituțională între prim-ministru, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, generat de refuzul numirii unor miniștri interimari, la propunerea prim-ministrului, potrivit prevederilor art. 107 alin. (3) din Constituție;

c)în vederea soluționării acestui conflict juridic de natură constituțională, să arate conduita în acord cu prevederile constituționale la care autoritățile publice trebuie să se conformeze.

În conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cererea a fost comunicată părților aflate în conflict și li s-a solicitat să își exprime punctul de vedere asupra conținutului conflictului și asupra eventualelor căi de soluționare a acestuia.

Președintele României a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. CP1/1.207/11.09.2019, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 6.965/11 septembrie 2019, prin care arată, în esență, că în cauză nu sunt întrunite elementele necesare pentru existența unui conflict juridic de natură constituțională, stabilite de Curtea Constituțională pe cale jurisprudențială, cererea fiind inadmisibilă.

Cu privire la situația de fapt, se susține că Guvernul în exercițiu este numit, în temeiul art. 85 alin. (1) din Constituție, prin Decretul nr. 76 din 29 ianuarie 2018, în baza Hotărârii Parlamentului României nr. 1/2018. Compoziția politică a Guvernului astfel învestit avea la bază coaliția PSD-ALDE, expresie a protocolului de constituire a Coaliției de guvernare pentru dezvoltare și democrație, încheiat între cele două formațiuni politice parlamentare la data de 19 decembrie 2016, fără a menționa expres o repartizare exactă a portofoliilor deținute de fiecare dintre cele două partide în cadrul structurii Guvernului.

În data de 26 august 2019, în jurul orei 16,00, prim-ministrul a transmis Președintelui adrese cu propuneri de remaniere referitoare la revocarea și numirea următorilor miniștri: revocarea doamnei Ana Birchall din funcția de ministru al justiției și numirea doamnei Dana-Cristina Gîrbovan în această funcție; numirea domnului Iulian Iancu în funcția de viceprim-ministru; numirea domnului Șerban-Constantin Valeca în funcția de ministru al educației naționale; revocarea domnului Mihai-Viorel Fifor din funcția de viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice și numirea doamnei Ana Birchall în aceeași funcție; numirea domnului Mihai-Viorel Fifor în funcția de ministru al afacerilor interne.

În aceeași zi, două ore mai târziu de la transmiterea acestor adrese, președintele ALDE a declarat public ieșirea de la guvernare a acestui partid, precizând că în acea zi de 26 august 2019, la ora 10,00, a avut o întâlnire cu premierul pentru a discuta „în legătură cu salvarea situației - rămânerea sau părăsirea coaliției la guvernare“. Tot în aceeași zi premierul a declarat public că a luat act de decizia ALDE, menționând că, dintre miniștrii ALDE, doamna Ramona Mănescu rămâne în Guvern chiar dacă a fost propusă de acest partid.

În ziua următoare, 27 august 2019, premierul a transmis Președintelui României propunerile de vacantare a trei posturi în Guvern, în urma depunerii demisiilor a trei miniștri, fără ca documentele înaintate să facă vreo mențiune cu privire la decizia ALDE de a părăsi guvernarea și, implicit, că această situație conduce la schimbarea compoziției politice a Guvernului. Posturile vizate erau cel de ministru pentru relația cu Parlamentul, de ministru al mediului și, respectiv, de ministru al energiei.

În consecință, Președintele României a declarat public, în data de 28 august 2019, că respinge în integralitate remanierea propusă de Guvern în temeiul art. 85 alin. (2) din Constituție, considerând că situația de fapt determină mai întâi aplicarea art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală. Astfel, Președintele va putea emite decretele solicitate de revocare și, respectiv, de numire în funcția de membru al Guvernului, numai pe baza aprobării prealabile a Parlamentului, la propunerea prim-ministrului. Aceeași poziție a fost menținută și reiterată public și în data de 5 septembrie 2019, data formulării prezentei sesizări din partea prim-ministrului.

În data de 30 august 2019, Președintele a emis trei decrete (nr. 676-678/2019) prin care a luat act de demisia din funcția de membru al Guvernului a doamnei Grațiela Gavrilescu, a domnului Anton Anton și a domnului Viorel Ilie și a constatat vacanța funcțiilor de ministru deținute de aceștia.

Față de propunerea prim-ministrului de a numi în posturile vacante miniștri interimari, Președintele a susținut public că „soluția nu este aceea de a prelungi criza prin tot felul de cârpeli, precum desemnarea unor interimari, ci de a tranșa situația cât mai curând în Parlament. Acesta este unicul mod prin care Guvernul poate încerca să își recapete măcar legitimitatea politică“.

Cu privire la existența conflictului juridic de natură constituțională sub aspectul invocat de autorul cererii referitor la refuzul revocării și, respectiv, al numirii unor miniștri în temeiul art. 85 alin. (2) din Constituție, Președintele României susține, în esență, că situația de fapt, astfel cum s-a derulat cronologic și a fost anterior expusă, impune, pentru remanierea guvernamentală, declanșarea procedurii constituționale prevăzute de art. 85 alin. (3) din Constituție, urmată, eventual, de cea specifică art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală.

Se arată că votul de încredere acordat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 1/2018 a vizat Guvernul în exercițiu în ansamblul său, fără a se stabili la acel moment o delimitare clară a portofoliilor, aspect ce reprezintă o decizie pur politică a celor două partide, fără consecințe juridice sub aspectul exercitării competenței Președintelui prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituție. În schimb, în raport de noua situație de fapt, determinată de ieșirea ALDE de la guvernare și de faptul că portofoliile nu au fost expres delimitate între cele două partide, Președintele României consideră că aceleași dispoziții ale art. 85 alin. (2) din Constituție nu mai pot fi aplicate fără acordul prealabil al Parlamentului.

Curtea Constituțională a stabilit clar, în jurisprudența sa, cele trei ipoteze reglementate de art. 85 din Legea fundamentală, precum și diferența dintre acestea. Prin Decizia nr. 98/2008 și Decizia nr. 875/2018, Curtea a arătat că, spre deosebire de alin. (1) și (3) ale art. 85, alin. (2) al acestui articol prevede un mecanism simplificat de remaniere guvernamentală din care Parlamentul lipsește tocmai pentru că prim-ministrul beneficiază, în continuare, de prezumția încrederii obținute odată cu acordarea votului de încredere exprimat inițial de Parlament, în condițiile în care prin noile propuneri nu se modifică programul de guvernare, structura sau compoziția politică a Guvernului.

Or, consideră Președintele României, această prezumție relativă este răsturnată în momentul în care intervine o schimbare a compoziției politice a Guvernului.

Curtea Constituțională a reținut, în deciziile nr. 128/2014 și nr. 1560/2009, că schimbarea compoziției politice intervine în situația în care prin remanierea guvernamentală sunt cooptate sau, după caz, scoase de la guvernare un partid politic sau mai multe.

Se susține în punctul de vedere transmis de Președintele României că schimbarea compoziției politice implică o nouă negociere politică cu partidele politice parlamentare, care poate conduce la alte schimbări de compoziție politică, la schimbări de structură a Guvernului sau chiar la schimbări ale unor miniștri asumați de un partid politic și înlocuirea acestora cu alți membri ai aceluiași partid. Așadar, cererea înaintată de prim-ministru în scopul obținerii acordului Parlamentului poate cuprinde și alte modificări care rezultă în urma procesului de negociere cu partidele parlamentare. Ambele cazuri - restructurare sau schimbare a compoziției politice - necesită un control parlamentar și, numai în baza hotărârii Parlamentului, Președintele poate emite decret de numire a noilor membri ai Guvernului. Prin urmare, Președintele are, în această situație, o competență legală, pe care șeful statului este obligat să o exercite cu respectarea întocmai a voinței Parlamentului, în caz contrar fiind încălcate art. 1 alin. (4) și art. 85 alin. (3) din Constituție. Prin controlul parlamentar exercitat, Parlamentul, în calitate de autoritate reprezentativă aleasă de către corpul electoral, își asumă responsabilitatea și răspunderea politico-juridică pe care le presupun, de altfel, toate actele pe care acesta le emite (în acest sens, este indicată Decizia nr. 128/2014).

Ca atare, atunci când o coaliție de guvernare încetează să mai funcționeze, Președintele României este obligat ca la primirea oricărei propuneri de remaniere ce vizează nu numai numirea, ci și revocarea unor miniștri, în virtutea rolului său constituțional, să procedeze la verificarea competenței pentru a stabili dacă se poate da curs propunerii prim-ministrului. Această conduită rezultă din întreaga filosofie a art. 85 din Constituție, potrivit căruia titularul competenței de a învesti Guvernul este Parlamentul, iar procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) este una simplificată și aplicabilă câtă vreme nu a intervenit niciun element de fapt care să schimbe situația inițială avută în vedere de Parlament la acordarea votului de încredere. Prim-ministrul nu poate uza de procedura de remaniere prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituție, făcând abstracție de schimbarea situației de fapt avute în vedere la învestitură.

În consecință, Președintele României solicită Curții Constituționale să constate faptul că procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituție nu poate preceda procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală.

Refuzul Președintelui referitor la întreaga remaniere vizează dezacordul său față de opțiunea prim-ministrului pentru o remaniere printr-o procedură simplificată, cu atât mai mult cu cât, la momentul la care aceste propuneri au fost înaintate Președintelui, prim-ministrul cunoștea intenția ALDE de a ieși de la guvernare.

Remanierea solicitată în conformitate cu art. 85 alin. (2) din Constituție are ca premisă faptul că Guvernul se bucură în Parlament de aceeași încredere cu cea primită prin votul de învestitură. Or, în momentul retragerii de la guvernare a unuia dintre parteneri - care declară că intră în opoziție - această condiție nu mai este îndeplinită. Răsturnarea prezumției privind existența beneficiului de încredere (în interiorul căreia executivul are o marjă de acțiune) s-a produs prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a decretelor nr. 676/2019, nr. 677/2019 și nr. 678/2019 pentru constatarea vacanței unor funcții de membru al Guvernului, ca efect al ieșirii ALDE de la guvernare.

Așadar, Președintele nu a refuzat să-și exercite o competență, ci a invitat prim-ministrul să se adreseze instituției care are competență constituțională în aprobarea schimbării compoziției politice și a structurii Guvernului. Această invitație a fost motivată public, întrucât Constituția nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la calea de urmat în situația în care este necesar acordul Parlamentului. De altfel, răspunsul asupra propunerilor transmise de prim-ministru în data de 26 august 2019 putea fi transmis numai în situația în care erau incidente dispozițiile art. 85 alin. (2) din Constituție. Mai mult, în cererea sa de soluționare a conflictului, prim-ministrul nu argumentează de ce actuala stare de fapt - modificarea în plan politic în ceea ce privește funcționarea Guvernului - atrage competența Președintelui în procedura remanierii guvernamentale.

Pentru aceste motive, Președintele României consideră că nu a existat și nu există un conflict juridic de natură constituțională între prim-ministru și Președintele României, reclamat prin sesizarea dedusă controlului de constituționalitate.

Cu privire la refuzul tacit al Președintelui de a numi miniștri interimari dintre membrii în funcție ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, conform art. 107 alin. (3) din Constituție, Președintele arată, în punctul său de vedere, că, în data de 27 august 2019, după ieșirea ALDE de la guvernare, prim-ministrul a formulat trei propuneri de desemnare a unor miniștri interimari, fără a evidenția faptul că s-a schimbat compoziția politică a Guvernului.

Deși, de principiu, procedura specifică instituirii interimatului este compatibilă cu mandatul acordat de Parlament prin votul de învestitură, se consideră că „nu se poate ignora dreptul de apreciere al Președintelui cu privire la momentul și situațiile în care acesta decide asupra instituirii interimatului“. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în situația de față, portofoliile guvernamentale nu au fost în concret stabilite, în mod formal, între cele două partide politice parlamentare.

Încă de la debutul crizei politice, Președintele a afirmat că singura soluție constituțională posibilă este ca prim-ministrul să se prezinte în fața Parlamentului pentru obținerea aprobării asupra remanierii guvernamentale, sens în care Președintele, deși nu s-a pronunțat asupra interimatelor, a vacantat cele trei posturi din Guvern, dând astfel posibilitatea prim-ministrului de a recurge la procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituție.

Acordul Parlamentului este cu atât mai evident necesar în condițiile iminenței expirării altor două interimate (la Ministerul Educației Naționale și Ministerul Afacerilor Interne), coroborat cu împrejurarea că prim-ministrul nu a formulat o propunere de numire a unui ministru titular pe postul de viceprim-ministru în termenul constituțional (post vacant ca urmare a demisiei domnului Viorel Ștefan), respectiv, deși mandatul de interimat a expirat în data de 16 august 2019, propunerea de numire a fost formulată 10 zile mai târziu, în data de 26 august. Prin urmare, se apreciază că funcționarea Guvernului în alte condiții decât cele aprobate de Parlament este imputabilă prim-ministrului, căruia îi incumba obligația de a depune toate diligențele pentru a asigura funcționarea Guvernului în integralitate, în structura aprobată de Parlament.

În condițiile descrise, soluția interimatului pentru doar trei dintre funcțiile de membru al Guvernului nu mai reprezintă varianta optimă pentru rezolvarea crizei politice, ci obținerea aprobării în Parlament. Câtă vreme prim-ministrul a recurs în mod prematur la o solicitare de remaniere adresată Președintelui, înainte de aprobarea Parlamentului (impusă de lipsa unei delimitări clare a portofoliilor deținute de fiecare partid membru al coaliției de guvernare, în condițiile ieșirii unui partid de la guvernare), se consideră că instituirea unor interimate, prin amânarea sesizării Parlamentului de către prim-ministru, ar fi prelungit criza politică. Se precizează că, de altfel, la această concluzie a achiesat deja și prim-ministrul, potrivit declarației din data de 9 septembrie 2019.

Se mai arată că situația generată de propunerea unor interimari este efectul unei crize politice determinate de ieșirea ALDE de la guvernare, și nu un veritabil blocaj instituțional. Având la dispoziție procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituție, Guvernul nu s-a aflat, în realitate, într-o situație de blocaj, astfel că nu este îndeplinită chiar o condiție de admisibilitate a unui pretins conflict juridic de natură constituțională. Aceasta, deoarece art. 61 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu completările ulterioare, prevede că secretarul general al ministerului și secretarii generali adjuncți „asigură stabilitatea funcționării ministerului, continuitatea conducerii și realizarea legăturilor funcționale între structurile ministerului, precum și cu celelalte autorități și organe ale administrației publice“. Totodată, art. 38 alin. (1) din același act normativ prevede că „Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe în prezența majorității membrilor săi. Hotărârile și ordonanțele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăște prim-ministrul“. Prin urmare, Guvernul format din 27 de membri poate funcționa cu un număr de 14 membri ai acestuia, în acest fel fiind asigurat cvorumul.

Se mai precizează că o altă situație în plus ce reclamă incidența art. 85 alin. (3) din Constituție o reprezintă cea de la Ministerul Afacerilor Externe.

Se arată totodată că, la scurt timp după sesizarea Curții Constituționale cu prezenta cerere, prim-ministrul a admis că, față de situația complexă în care se află în prezent Guvernul, se impune recurgerea la procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituție.

Cu privire la admisibilitatea conflictului juridic de natură constituțională, se apreciază că nu sunt întrunite cumulativ elementele necesare pentru existența unui conflict juridic de natură constituțională, așa cum au fost stabilite prin deciziile Curții Constituționale nr. 53/2005, nr. 148/2003 (cu privire la competența materială) și nr. 270/2008. Aspectele invocate și calificate de autorul sesizării drept conflict juridic de natură constituțională nu se circumscriu cerințelor referitoare la existența unui blocaj instituțional imputabil Președintelui României, prim-ministrul având obligația de a solicita aprobarea Parlamentului, în temeiul art. 85 alin. (3) din Constituție.

În concluzie, se solicită respingerea sesizării, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată, deoarece Președintele exercită atribuția prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituție numai în condițiile în care nu au avut loc modificări în structura sau compoziția politică a Guvernului, și, dacă ar fi dat curs solicitărilor astfel întemeiate ale prim-ministrului, Președintele ar fi nesocotit rolul Parlamentului conferit în procedura reglementată la art. 85 alin. (3) din Constituție.

În completare, la data de 12 septembrie 2019, Președintele României a transmis, cu Adresa nr. CP1/1220/12.09.2019, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 6984/12 septembrie 2019, copii certificate ale unor „documente relevante primite la Administrația Prezidențială“ ulterior transmiterii, în data de 11 septembrie 2019, a punctului de vedere solicitat conform art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Este vorba despre șase adrese prin care prim-ministrul face următoarele propuneri:

1.numirea în funcția de ministru al energiei a domnului Ion Cupă, acest post fiind vacant, din 30 august 2019, în urma demisiei domnului Anton Anton;

2.numirea în funcția de ministru pentru relația cu Parlamentul a domnului Ștefan-Alexandru Băișan, acest post fiind vacant din 30 august 2019, în urma demisiei domnului Viorel Ilie;

3.numirea în funcția de ministru al educației naționale a doamnei Camelia Gavrilă și încetarea efectelor Decretului nr. 658 din 5 august 2019 pentru desemnarea unui membru al Guvernului ca ministru interimar;

4.numirea în funcția de ministru al afacerilor interne a domnului Dumitru-Daniel Chirilă și încetarea efectelor Decretului nr. 645 din 30 iulie 2019 pentru desemnarea unui membru al Guvernului ca ministru interimar;

5.numirea în funcția de viceprim-ministru a domnului Dan Matei și încetarea efectelor Decretului nr. 556 din 3 iulie 2019 pentru desemnarea unui membru al Guvernului ca ministru interimar;

6.numirea în funcția de viceprim-ministru, ministru al mediului, a doamnei Grațiela Leocadia Gavrilescu, post vacant din data de 30 august 2019 ca urmare a demisiei aceleiași persoane și aceeași funcție.

În plus, se atașează o copie a unei adrese a domnului Călin Popescu-Tăriceanu, președintele ALDE, prin care Președintele României este înștiințat, în legătură cu „anunțul public al doamnei prim-ministru potrivit căruia a propus, pentru portofoliile ministeriale rămase vacante în urma demisiilor miniștrilor ALDE, trei persoane despre care domnia sa afirmă că fac parte din ALDE“, că „în ședința delegației permanente a ALDE din data de 26 august 2019 s-a votat cu o majoritate covârșitoare (82 voturi pentru și 2 abțineri) denunțarea protocolului cu PSD, precum și retragerea coaliției de la guvernare. Mai mult, în ședința Biroului Politic Central al ALDE din 3 septembrie 2019 s-a hotărât, tot cu o majoritate covârșitoare, excluderea oricărui membru care acceptă o desemnare din partea altui partid într-o funcție publică fără acordul organismelor statutare. Prin urmare, persoanele care au acceptat nominalizările pentru funcțiile de miniștri sunt decăzute din calitatea de membru ALDE cu efect imediat. Având în vedere cele de mai sus, vă solicit ca, în analiza pe care o veți face privind aceste propuneri, să luați în considerare prevederile art. 85 alin. (3) din Constituție“.

Prim-ministrul a transmis, cu Adresa nr. 5/5620 din 11 septembrie 2019, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 6946/11 septembrie 2019, punctul său de vedere prin care susține sesizarea inițial formulată cu privire la soluționarea prezentului conflict juridic de natură constituțională.

În completarea argumentelor prezentate în motivarea cererii este indicată Decizia nr. 875/2018, prin care Curtea Constituțională a reținut că motivarea refuzului Președintelui de a numi miniștri propuși de prim-ministru trebuie să fie exprimată clar și fără echivoc, în formă scrisă, tocmai pentru a se înțelege motivele și criteriile pentru care propunerea de numire a fost refuzată. Prin aceeași decizie, Curtea a mai statuat, în esență, că, în situația revocării, Președintele statului nu dispune de aceeași libertate de apreciere ca în situația numirii și nu poate cenzura motivele pentru care prim-ministrul a înaintat propunerea de revocare a unui membru al Guvernului, astfel că nu se poate opune deciziei prim-ministrului de a opera anumite modificări în componența Guvernului, aceasta fiind competența exclusivă și nepartajată a șefului Guvernului. Aceste considerente, precum și cele reținute prin Decizia nr. 356/2007 sunt aplicabile, în egală măsură, și refuzului Președintelui de constatare a vacantării postului ca urmare a revocării și, respectiv, de emitere a decretelor de numire pentru posturile de ministru al justiției, respectiv de viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României.

În ce privește situația referitoare la refuzul Președintelui de a emite decrete de desemnare a celor trei miniștri interimari, la propunerea prim-ministrului, se arată că există două obligații ce revin deopotrivă prim-ministrului și Președintelui României.

Prima se referă la numirea noilor membri ai Guvernului, în condițiile art. 85 alin. (3) din Constituție, respectiv numirea de către Președinte, condiționată de aprobarea în prealabil în Parlament a propunerii prim-ministrului, având în vedere că demisiile membrilor unui partid au condus la modificarea compoziției politice a Guvernului.

A doua se referă la ocuparea posturilor vacante în urma acestor demisii prin desemnarea unor miniștri interimari de către prim-ministru, precum și numirea acestora prin decret prezidențial. Prin Decizia nr. 1559/2009, Curtea Constituțională, analizând art. 85 alin. (3) din Constituție în contextul remanierii guvernamentale, a stabilit lipsa de incidență a acestui text fundamental în cazul interimatului, deoarece interimatul se asigură întotdeauna de către un membru al Guvernului, în timp ce de esența remanierii este înlocuirea unor membri ai Guvernului cu persoane care nu se află pe lista aprobată de Parlament la învestitură. Eventualele schimbări în structura sau compoziția politică a Guvernului, la care se referă același text constituțional, pot fi analizate în cazul și în legătură cu remanierea guvernamentală, iar nu cu privire la o perioadă tranzitorie, în care funcționarea Guvernului este asigurată de miniștrii rămași în funcție, până la numirea, în termen de cel mult 45 de zile, a unor noi membri titulari în funcțiile de ministru.

În concluzie, prim-ministrul solicită Curții să admită sesizarea și să constate existența conflictului juridic de natură constituțională între Președintele României, pe de o parte, și Guvern, reprezentat de prim-ministru, pe de altă parte, generat de refuzul Președintelui României de a emite decretele de numire a unor miniștri titulari în locul unor miniștri interimari, decretele de constatare a vacantării unor funcții de miniștri titulari și numire a altor miniștri titulari, respectiv de numire a unor miniștri interimari în urma vacantării unor posturi de ministru ca urmare a ieșirii unui partid de la guvernare. În continuare, Curtea trebuie să decidă asupra obligației constituționale a Președintelui României de a emite decretele în conformitate cu propunerile formulate de prim-ministru prin cele opt adrese din 26 și 27 august 2019.

Cu privire la autorul sesizării și părțile implicate în conflict. În conformitate cu dispozițiile art. 146 lit. e) din Constituție, Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului, a prim-ministrului sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Raportat la prezenta cauză, Curtea reține că prim-ministrul este titular al dreptului constituțional de a formula cereri cu privire la soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre Președintele României, pe de o parte, și prim-ministru, pe de altă parte, în calitatea acestora de reprezentanți ai unor autorități publice susceptibile a avea calitatea de părți într-un conflict juridic de natură constituțională.

Cu privire la obiectul cererii. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, un conflict juridic de natură constituțională dintre autorități publice „presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor“ (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituție „stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea“. Prin urmare, potrivit jurisprudenței Curții, conflictele juridice de natură constituțională nu se limitează numai la conflictele de competență, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituționale, ci vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției (a se vedea și Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).

Raportat la prezenta cauză, Curtea observă că, potrivit sesizării, pretinsul conflict juridic de natură constituțională este determinat, pe de o parte, de refuzul Președintelui de a revoca și, respectiv, de a numi unii miniștri, la propunerea prim-ministrului, fiind invocată, în acest sens, încălcarea art. 85 alin. (2) din Constituție. Pe de altă parte, pretinsul conflict este determinat și de refuzul tacit al Președintelui României de a numi miniștri interimari, sens în care este invocat art. 107 alin. (3) și (4) din Legea fundamentală. Având în vedere trăsăturile definitorii ale conflictului juridic de natură constituțională mai sus enunțate, dintre care sunt de amintit nu doar refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile autorităților publice, ci și „orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției“, Curtea constată că prezenta sesizare, prin care se reclamă o anumită conduită a Președintelui echivalentă unui refuz de îndeplinire a unor atribuții constituționale, întrunește, sub aspect formal, condițiile de admisibilitate inclusiv din perspectiva obiectului său.

Cu privire la pretinsa lipsă a dimensiunii juridice a prezentului conflict, susținută în dezbaterile din ședința de judecată de Președintele României prin reprezentant, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută, deoarece cauza de față vizează drepturile și obligațiile prim-ministrului și, respectiv, ale Președintelui României născute din raporturile și instituțiile constituționale reglementate de Legea fundamentală la art. 85 alin. (2) și (3) și la art. 107 alin. (3) și (4), și anume mecanismul constituțional al revocării și, respectiv, al numirii miniștrilor.

Așadar, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. e) din Constituție și ale art. 1, 10, 34-36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, să se pronunțe asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre prim-ministru, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte.

Precizări prealabile privind întinderea analizei Curții. Având în vedere obiectul sesizării, astfel cum este formulat în cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională înaintată Curții Constituționale în data de 5 septembrie 2019, analiza Curții nu se poate raporta, în prezenta cauză, decât la actele și faptele prezentate în cuprinsul acestei sesizări. Așa fiind, față de susținerile prezentate de Președintele României atât în punctul său de vedere și în completarea acestuia, cât și în ședința de judecată, prin reprezentant, cu referire la semnificația adreselor din 11 septembrie 2019 prin care prim-ministrul a înaintat noi propuneri de numire în funcția de miniștri titulari, Curtea arată că aceste din urmă adrese nu constituie și nu pot constitui obiectul cererii, deoarece nu acestea din urmă reprezintă actele pe baza cărora prim-ministrul a reclamat un anumit comportament al Președintelui generator al pretinsului conflict în privința căruia Curtea a fost sesizată prin cererea din data de 5 septembrie 2019.

Curtea nu s-ar putea raporta, din oficiu, la o nouă situație de drept și de fapt față de cele prezentate în cererea prim-ministrului înregistrată în data de 5 septembrie 2019 la registratura Curții, aceasta fiind actul de sesizare și învestire a Curții care configurează cadrul procesual și factual al prezentei cauze și în limitele căruia Curtea urmează să își exercite atribuția prevăzută la art. 146 lit. e) din Constituție.

Desigur că, examinând întregul set de elemente ce configurează o cauză având ca obiect soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, Curtea nu doar are în vedere, ci este chiar obligată să observe dacă, urmare a sesizării sale, deci a declanșării procedurii constituționale speciale de control constituțional, părțile implicate în conflict au identificat, până la momentul pronunțării deciziei Curții, o modalitate de remediere sau de rezolvare a situațiilor pretins conflictuale sau chiar a blocajului instituțional reclamat. Această abordare este esențială pentru a stabili dacă, la momentul pronunțării deciziei, există în continuare un conflict juridic de natură constituțională. Constatarea Curții în sensul inexistenței, la momentul pronunțării deciziei, a unui conflict nu conduce însă și la constatarea implicită că acel conflict nu a existat anterior, respectiv la momentul sesizării sale. Astfel, prin Decizia nr. 158 din 19 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22 aprilie 2014, Curtea a luat act de faptul că, între momentul sesizării sale și cel al pronunțării deciziei, Președintele României a emis decretul în lipsa căruia prim-ministrul a sesizat Curtea pentru soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională și a constatat, în consecință, că nu a existat conflict. Prin aceeași decizie, Curtea a respins cererea de retragere a sesizării pe motivul „rămânerii fără obiect“, arătând, în acest sens, că natura procedurii desfășurate în fața Curții Constituționale este determinată de natura atribuțiilor pe care instanța constituțională le exercită în virtutea rolului său de garant al supremației Constituției. Aceste atribuții fiind de drept constituțional - ramură a dreptului public -, procedura desfășurată în fața Curții Constituționale își însușește toate trăsăturile unei proceduri jurisdicționale de drept public, nefiind compatibilă cu principiul disponibilității specific regulilor procedurii civile. Curtea a subliniat, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, că atribuția instituită prin art. 146 lit. e) din Constituție „este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituționale“. Prin urmare, Curtea reține că remedierea sau dispariția situației generatoare a conflictului, ulterior sesizării Curții, nu poate face, în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens, ca cererea să rămână fără obiect și să fie respinsă ca atare. Curtea rămâne în continuare sesizată și învestită să se pronunțe, în limitele propriei competențe și proceduri constituționale.

Așa fiind, nu pot fi primite susținerile Președintelui României cu referire la faptul că, prin raportare la noile adrese ale prim-ministrului din 11 septembrie 2019, cu propuneri de numire a unor miniștri, prezenta cerere a rămas, parțial, fără obiect. Așa cum s-a arătat anterior, nu aceste adrese sunt invocate în sesizarea din 5 septembrie 2019 a Curții Constituționale și nu pot fi analizate de Curte în cadrul acestei cauze, care vizează exclusiv raporturile constituționale dintre prim-ministru și Președinte născute în baza solicitărilor prim-ministrului din 26 și 27 august 2019, invocate de acesta în sesizare și față de care se pretinde generarea unui conflict juridic de natură constituțională. II. Situația de fapt la data sesizării Curții Constituționale

În data de 26 august 2019, prim-ministrul a înaintat Președintelui cinci adrese, prin care propune două măsuri de revocare și, respectiv, de numire a cinci miniștri titulari, astfel:

–prin Adresa nr. 5/5.321 se propune revocarea din funcție a doamnei Ana Birchall din funcția de ministru al justiției și numirea în aceeași funcție a doamnei Dana Gîrbovan;

–prin Adresa nr. 5/5.322 se propune numirea, în funcția de viceprim-ministru, a domnului Iulian Iancu. Anterior, prin Decretul nr. 556/2019, domnul Eugen Orlando Teodorovici, ministrul finanțelor publice, a fost desemnat ca viceprim-ministru interimar, ca urmare a demisiei domnului Viorel Ștefan din această funcție, demisie de care Președintele României a luat act prin Decretul nr. 555/2019 și în urma căreia s-a constatat vacantarea acestui post. Curtea observă că interimatul de 45 de zile astfel instituit expirase de drept la data propunerii pentru numirea în funcția de viceprim-ministru titular;

–prin Adresa nr. 5/5.323 se propune numirea, în funcția de ministru al educației naționale, a domnului Șerban-Constantin Valeca și încetarea efectelor Decretului nr. 658/2019, prin care domnul Valer-Daniel Breaz, ministrul culturii și identității naționale, a fost desemnat ca ministru al educației naționale, interimar, în urma revocării din această funcție, prin Decretul nr. 657/2019, a doamnei Ecaterina Andronescu; Curtea observă că interimatul astfel instituit a expirat de drept în data de 18 septembrie 2019;

–prin Adresa nr. 5/5.324 se propune revocarea din funcția de viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României a domnului Mihai-Viorel Fifor și numirea în această funcție a doamnei Ana Birchall;

–prin Adresa nr. 5/5.325 se propune numirea în funcția de ministru al afacerilor interne a domnului Mihai-Viorel Fifor și încetarea efectelor Decretului nr. 645/2019 prin care domnul Mihai-Viorel Fifor, viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României, a fost desemnat ministru al afacerilor interne, interimar. Curtea observă că acest interimat a expirat de drept în data de 12 septembrie 2019.

Până la data pronunțării prezentei decizii, Președintele României nu a emis niciunul dintre decretele de revocare și/sau de numire din/în funcția de membru al Guvernului, solicitate prin adresele prim-ministrului menționate mai sus.

De asemenea, până la data prezentei decizii, Președintele României nu a transmis prim-ministrului un răspuns scris care să arate motivele refuzului numirii persoanelor propuse în funcția de membru al Guvernului. În declarația de presă din 28 august 2019, Președintele a anunțat decizia sa de a respinge în integralitate remanierea guvernamentală solicitată de prim-ministru, deoarece consideră că este greșit întemeiată pe art. 85 alin. (2) din Constituție, afirmând că, în prealabil, prim-ministrul trebuie să facă aplicarea art. 85 alin. (3) din aceasta și să solicite aprobarea Parlamentului cu privire la remanierea guvernamentală propusă. În cadrul acestor declarații a făcut referiri punctuale la trei dintre cele cinci propuneri de numire în funcția de ministru.

În data de 27 august 2019, la Cabinetul prim-ministrului s-au înregistrat demisiile a trei miniștri, respectiv a doamnei Grațiela Leocadia Gavrilescu, viceprim-ministru, ministrul mediului, a domnului Anton Anton, ministru al energiei, și a domnului Viorel Ilie, ministru pentru relația cu Parlamentului.

În consecință, prim-ministrul a solicitat Președintelui să emită decretele de vacantare a celor trei funcții de membru al Guvernului în urma depunerii demisiilor mai sus arătate și a înaintat propunerile pentru desemnarea miniștrilor interimari, astfel:

–prin Adresa nr. 5/5.362 se propun vacantarea postului de membru al Guvernului, ca urmare a demisiei domnului Viorel Ilie din funcția de ministru pentru relația cu Parlamentul, și numirea, ca ministru interimar, a domnului Ștefan-Radu Oprea;

–prin Adresa nr. 5/5.363 se propun constatarea vacantării postului de membru al Guvernului, ca urmare a demisiei doamnei Grațiela Leocadia Gavrilescu din funcția de viceprim-ministru, ministrul mediului, și numirea, ca ministru interimar, a domnului Ioan Deneș;

–prin Adresa nr. 5/5.364 se propun constatarea vacantării postului de membru al Guvernului, ca urmare a demisiei domnului Anton Anton din funcția de ministru al energiei, și numirea, ca ministru interimar, a domnului Niculae Bădălău.

În data de 30 august 2019, Președintele României a emis decretele nr. 676, nr. 677 și nr. 678/2019, prin care a luat act de cele trei demisii și a constatat vacanța respectivelor funcții.

Până la data pronunțării prezentei decizii, Președintele României nu a emis niciun decret de desemnare a unui ministru interimar, dintre cele trei solicitate prin adresele prim-ministrului menționate mai sus.

În data de 5 septembrie 2019, prim-ministrul a sesizat Curtea Constituțională cu prezenta cerere de soluționare a unui conflict juridic de natură constituțională între prim-ministru, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, determinat de refuzul revocării și, respectiv, numirii unor miniștri, la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituție, precum și de refuzul tacit al Președintelui României de a numi miniștri interimari dintre membrii în funcție ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 107 alin. (3) din Constituție.

Textele constituționale invocate atât în sesizarea prim-ministrului, cât și în punctul de vedere al Președintelui României sunt cele ale art. 85 alin. (2) și (3) și ale art. 107 alin. (3) și (4), care au următoarea redactare:

Articolul 85

Numirea Guvernului:

(2)În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului.

(3)Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziția politică a Guvernului, Președintele României va putea exercita atribuția prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului.“

Articolul 107

Prim-ministrul:

(3)Dacă prim-ministrul se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106, cu excepția revocării, sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile prim-ministrului, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă prim-ministrul își reia activitatea în Guvern.

(4)Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător și celorlalți membri ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.“

Art. 106 la care face trimitere art. 107 alin. (3) se intitulează Încetarea funcției de membru al Guvernului și prevede „Funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege“.

Curtea reține că prezenta cerere se raportează la o serie de adrese ale prim-ministrului înaintate Președintelui, cuprinzând propuneri de revocare și, respectiv, de numire din/în funcția de ministru titular - adresele din 26 august 2019 și, respectiv, propuneri de desemnare a unor miniștri interimari - adresele din 27 august 2019. Prin urmare, se desprind trei categorii de instituții ce urmează a fi analizate de Curte, și anume: 1) revocarea miniștrilor; 2) numirea unor miniștri și 3) desemnarea unor miniștri interimari.

Revocarea este, conform art. 106 din Constituție, una dintre cauzele de încetare a funcției de membru al Guvernului. Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 107 alin. (2) din Legea fundamentală, care statuează că „Președintele României nu îl poate revoca pe prim-ministru“, rezultă că Președintele României poate revoca miniștri. Transpunând și dezvoltând aceste norme constituționale în plan legal, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, configurează, prin art. 42-44, instituția revocării și procedura specifică acesteia. Astfel, revocarea este un caz de încetare a funcției de membru al Guvernului [art. 42 lit. a)] care are loc în caz de remaniere guvernamentală (art. 44). Prim-ministrul îi transmite Președintelui României propunerea de a lua act de încetarea funcției, iar Președintele declară funcția vacantă în termen de 15 zile de la primirea propunerii prim-ministrului [art. 43 alin. (1) și (2)]. Prin excepție, termenul este de 30 de zile dacă revocarea intervine pe durata stărilor prevăzute de art. 92 alin. (2) și (3) și art. 93 alin. (1) din Constituție [art. 43 alin. (3)]. Cu referire la motivele pentru care prim-ministrul poate solicita Președintelui României declararea vacanței funcției de membru al Guvernului ca urmare a revocării, legislația în vigoare [și nici cea anterioară, respectiv Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, abrogată prin art. 597 alin. (2) lit. c) din Codul administrativ] nu prevede vreo condiție care să îl constrângă pe prim-ministru atunci când apreciază că este necesară revocarea unui membru al Guvernului.

Cu privire la mecanismul revocării, Curtea Constituțională a stabilit, printr-o decizie recentă (Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1093 din 21 decembrie 2018, paragraful 78), că „Președintele nu poate cenzura motivele pentru care prim-ministrul a înaintat propunerea de revocare a unui membru al Guvernului și nu se poate opune deciziei prim-ministrului de a opera anumite modificări în componența Guvernului, aceasta fiind competența exclusivă și nepartajată a șefului Guvernului“. Aceasta deoarece, „dacă la actul numirii în funcția de membru al Guvernului, Președintele are o anumită marjă de apreciere, astfel cum a fost determinată prin Decizia nr. 356/2007 și Decizia nr. 98/2008, în privința revocării, acesta nu dispune de aceeași libertate de apreciere, prim-ministrul fiind singurul în măsură, în calitatea sa de conducător al Guvernului, să evalueze necesitatea și oportunitatea revocării unui membru al echipei guvernamentale. (...) Faptul că acesta propune Președintelui să revoce un anumit membru al Guvernului nu poate avea semnificația unei condiționări sau a unui acord din partea șefului statului, decretul de revocare al Președintelui reprezentând, în virtutea principiului simetriei, actul corelativ actului de numire, emis de aceeași autoritate, prin care se constată încetarea din funcție.“ Prin aceeași decizie, Curtea a constatat, în final, că „Președintele României a refuzat să dea curs propunerii prim-ministrului de revocare din funcție a doi membri ai Guvernului, fără a avea vreun drept constituțional de opțiune în această privință.“

Prin Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, Curtea a analizat instituția revocării prin raportare la prevederile art. 85 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului“, acesta fiind și temeiul invocat de prim-ministru în adresele din 26 august 2019, prin care a propus revocarea din funcție a doi miniștri.

În prezenta cauză, distinct de cea soluționată prin decizia mai sus menționată, Președintele României susține că remanierea guvernamentală propusă de prim-ministru nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală, ci în cea cuprinsă la art. 85 alin. (3) din aceasta, deoarece a intervenit o modificare a compoziției politice a Guvernului față de cea de la momentul învestirii acestuia prin Hotărârea Parlamentului României nr. 1/2018. Prin urmare, consideră că, la fel ca și numirea, revocarea poate dobândi o semnificație deosebită în contextul unei schimbări a compoziției politice a Guvernului, în special în condițiile în care portofoliile ministerelor nu erau precis prestabilite/repartizate între cele două partide parlamentare aflate în coaliția de guvernare, semnatare ale Protocolului PSD-ALDE din 19 decembrie 2016. Prin urmare, consideră că, inclusiv în legătură cu propunerile de revocare, prim-ministrul trebuie să se adreseze mai întâi Parlamentului, pentru a primi acordul cu privire la această remaniere, decretele Președintelui urmând a fi emise numai după parcurgerea acestei proceduri.

Față de aceste susțineri, Curtea reține că revocarea, deși are loc în caz de remaniere guvernamentală, nu are drept consecință directă, imediată sau nemijlocită înlocuirea unui membru al Guvernului cu un altul, ci urmărește strict vacantarea postului de membru al Guvernului. Remanierea guvernamentală nu se realizează doar prin mecanismul revocării, ci intervine și în celelalte cazuri de încetare a funcției de membru al Guvernului, respectiv: demisie; pierderea drepturilor electorale ca urmare a unei hotărâri judecătorești definitive; starea de incompatibilitate constatată în condițiile Legii nr. 176/2010, cu modificările și completările ulterioare, ca urmare a unui raport de evaluare definitiv sau unei hotărâri judecătorești definitive; deces; condamnare penală printr-o hotărâre judecătorească definitivă; imposibilitate de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile [art. 42 lit. b)-g) din Codul administrativ].

În acest sens, art. 47 din Codul administrativ prevede la alin. (1) că numirea în funcția de membru al Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, se face de Președintele României, la propunerea prim-ministrului. Vacanța funcției este declarată prin decret al Președintelui, care ia act de încetarea funcției în cazurile legale de încetare a funcției de membru al Guvernului. Termenul în care Președintele va emite decretul de vacantare a funcției este, potrivit art. 43 alin. (1) din Codul administrativ, de 15 zile de la primirea propunerii prim-ministrului. În continuare, prim-ministrul propune Președintelui României, în termen de 5 zile de la publicarea decretului prin care este constatată vacanța funcției, o persoană, care îndeplinește condițiile prevăzute la art. 17, pentru numirea în funcția de membru al Guvernului [art. 47 alin. (2)].

Așa fiind, Curtea reține că revocarea reprezintă un mijloc legal pus la dispoziția prim-ministrului pentru vacantarea unei funcții din structura Guvernului, o măsură pe care prim-ministrul o propune Președintelui României exclusiv în sensul respectării formalismului și a principiului simetriei ce guvernează regimul actelor juridice de numire în funcții publice și față de care, fără a avea un drept propriu de apreciere, Președintele trebuie să se conformeze într-un termen legal de 15 zile de la data propunerii prim-ministrului.

Curtea reține că Președintele României nu a emis, nici până în prezent, decretele de vacantare a funcțiilor în urma propunerilor de revocare din funcție înaintate de prim-ministru în data de 26 august 2019, deși termenul legal de 15 zile a expirat.

Raportând cele mai sus arătate la circumstanțele specifice prezentei cauze, Curtea constată că Președintele României a încălcat dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind respectarea legilor, cu referire la normele incidente din Codul administrativ mai sus indicate, precum și ale art. 147 alin. (4) din Constituție, în considerarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale (Decizia nr. 875/2018), refuzând să dea curs propunerii de revocare formulate de prim-ministru, propunere față de care, așa cum s-a arătat mai sus, Președintele nu are un drept de opțiune.

În concluzie, referitor la cele două propuneri de revocare înaintate de prim-ministru în data de 26 august 2019, Curtea constată că Președintele României avea și are obligația constituțională și legală să emită cele două decrete de revocare la propunerea prim-ministrului. În lipsa unei atari acțiuni până în prezent, Curtea reține că a existat și există, în continuare, un conflict juridic de natură constituțională, generat de refuzul Președintelui de a emite respectivele decrete de revocare.

Curtea reține că, în data de 26 august 2019, prim-ministrul a înaintat Președintelui cinci propuneri de numire, ca titulari, în funcția de membru al Guvernului, acestea însumând două propuneri de numire în urma celor două revocări propuse concomitent și trei propuneri de numiri ca miniștri titulari ai unor ministere la care erau desemnați, prin decrete anterioare, miniștri interimari. Curtea mai reține că niciuna dintre cele cinci propuneri de numire nu s-a materializat într-un decret al Președintelui de numire în funcția de membru al Guvernului, argumentul invocat de Președintele României pentru justificarea acestei conduite fiind legat de modificarea compoziției politice a Guvernului și incidența, cu prioritate, a prevederilor art. 85 alin. (3) din Constituție.

Având în vedere circumstanțele prezentei cauze, Curtea reține că, pentru soluționarea acesteia, este esențial a determina care dintre cele două alineate - alin. (2) și (3) - ale art. 85, invocate de fiecare dintre părțile aflate în conflict, sunt incidente în procedura remanierii guvernamentale demarate de prim-ministru la data de 26 august 2019.

Numirea Guvernului, ca instituție de drept constituțional, este reglementată de art. 85 din Legea fundamentală. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit, prin Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, că acest articol „prevede trei cazuri în care Președintele României numește Guvernul [alin. (1)] sau numai pe unii membri ai Guvernului [alin. (2) și (3)]. În cazul prevăzut la alin. (1) numirea are loc pe baza votului de încredere acordat de Parlament în conformitate cu prevederile art. 103 din Legea fundamentală, iar, în cazul prevăzut la alin. (3), pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului. Actul juridic în baza căruia Președintele României face numirile este hotărârea Parlamentului, adoptată în condițiile art. 85 alin. (1), ale art. 103 alin. (3) din Constituție și ale dispozițiilor corespunzătoare ale Regulamentului ședințelor comune ale Camerelor Parlamentului. Din textul Constituției rezultă că, în cazurile prevăzute la alin. (1) și (3) ale art. 85, numirea de către Președintele României a miniștrilor este un act de executare a hotărârii Parlamentului și de învestire, pe această bază, a miniștrilor, de către șeful statului. Hotărârea organului reprezentativ suprem al poporului român [art. 61 alin. (1) din Constituția României] este un act obligatoriu, pe care Președintele nu l-ar putea refuza decât prin săvârșirea unor fapte grave de încălcare a Constituției. Spre deosebire de reglementarea consacrată în art. 85 alin. (1) și (3) din Legea fundamentală, alin. (2) al aceluiași articol prevede că «Președintele revocă și numește, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului». Interpretarea ad litteram a textului impune constatarea și concluzia că, în acest caz, Președintele nu execută o hotărâre a Parlamentului, ci se află în situația de a decide el însuși numirea unor miniștri, la propunerea prim-ministrului. Actul de decizie în această fază fiind prin definiție un act de voință, este evident că Președintele are libertatea de a primi propunerea prim-ministrului sau de ai cere să facă o altă propunere.“

Prin Decizia nr. 1.559 din 18 noiembrie 2009, Curtea a statuat că „alin. (3) al art. 85 din Constituție impune ca numirea ministrului să se realizeze pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului, în situația în care prin propunerea de «remaniere» se schimbă «structura» sau «compoziția politică» a Guvernului. Remanierea guvernamentală reprezintă înlocuirea unor membri ai Guvernului cu alte persoane care nu se regăsesc pe lista inițială aprobată de Parlament, prin acordarea votului de încredere. Reglementând structura Guvernului, în art. 102, Constituția prevede că «(3) Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică». Textul constituțional nu face nicio referire la numărul de ministere sau la nominalizarea acestora. Prin urmare, în lipsa unor norme exprese prevăzute prin lege organică, structura Guvernului este cea aprobată prin hotărârea Parlamentului de acordare a încrederii Guvernului sau cea aprobată prin hotărârea Parlamentului privind schimbarea structurii Guvernului, la cererea prim-ministrului. (...) Compoziția politică privește partidele care intră în alcătuirea Guvernului, schimbarea compoziției politice intervenind în situația în care prin remanierea guvernamentală este cooptat sau, după caz, scos de la guvernare un partid politic sau mai multe.“

În considerarea celor statuate în jurisprudența sa mai sus indicate, Curtea conchide că atât alin. (2), cât și alin. (3) al art. 85 din Constituție se aplică în cazul remanierii guvernamentale, cu deosebirea că art. 85 alin. (3) este incident exclusiv în situația în care prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziția politică a Guvernului. În acest caz, numirea miniștrilor nu mai poate avea loc doar prin decret al Președintelui, la propunerea prim-ministrului, ci, în prealabil, este necesară aprobarea Parlamentului cu privire la propunerea prim-ministrului de remaniere a Guvernului. Aceasta deoarece Guvernul, aflat sub control parlamentar, primește o nouă configurație politică sau o nouă structură, diferite de cele acordate prin votul de încredere al Parlamentului cu prilejul numirii Guvernului în temeiul art. 85 alin. (1) din Constituție.

Curtea reține că actualul Guvern a fost numit prin Decretul Președintelui României nr. 76 din 29 ianuarie 2018, în baza Hotărârii Parlamentului României nr. 1/2018 pentru acordarea încrederii Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 29 ianuarie 2018. Art. 1 din hotărâre prevede: „(1) Se acordă încredere Guvernului, în componența prevăzută în anexa nr. 1, pentru realizarea Programului de guvernare prevăzut în anexa nr. 2.“ Anexa nr. 1, intitulată „Lista Guvernului României“, cuprinde lista nominală cu cei 28 de membri ai Guvernului, fără a fi indicată apartenența politică a acestora, iar anexa nr. 2, denumită „Program de guvernare 2018-2020“, face referire la realizările anterioare ale guvernărilor PSD și ALDE. Totodată, în data de 19 decembrie 2016 a fost făcut public, prin intermediul mass-mediei, Protocolul încheiat între reprezentanții partidelor PSD și ALDE, intitulat „Protocol de constituire a Coaliției de guvernare pentru dezvoltare și democrație PSD-ALDE“, prin care cele două formațiuni politice parlamentare semnatare au convenit să alcătuiască un program comun de guvernare, și, în considerarea majorității parlamentare asigurate în condițiile acestei coaliții de guvernare, să propună de comun acord și să susțină, prin vot în Parlament, un candidat unic pentru funcția de prim-ministru și un guvern de coaliție condus de acesta, a cărui echipă guvernamentală va fi formată din miniștri desemnați proporțional de către PSD și ALDE (pct. 2 și 3 din protocol). Prevederile finale ale protocolului indică valabilitatea acestuia pentru întreaga durată a mandatului parlamentar decembrie 2016-decembrie 2020.

În prezenta cauză, Curtea reține că prim-ministrul a formulat propunerile de numire a unor miniștri titulari în aceeași zi - 26 august 2019 - în care președintele ALDE a anunțat public ieșirea de la guvernare a acestei formațiuni politice, prim-ministrul declarând public că a luat act de această decizie tot în aceeași zi. Deși destrămarea coaliției de guvernare este susținută la nivelul declarațiilor publice și are caracter politic, Curtea constată că aceasta reprezintă o situație de fapt de notorietate, care nu necesită o justificare în sens juridic, astfel că această realitate a vieții politice nu poate fi ignorată. Această nouă situație de fapt poate conduce la restructurarea Guvernului sau la formarea unei alte compoziții politice a acestuia, situație ce se identifică cu ipoteza reglementată la art. 85 alin. (3) din Constituție.

Așa fiind, Curtea constată că, începând cu data de 26 august 2019, Președintele României nu mai putea exercita atribuția prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituție, de numire a membrilor Guvernului, fără ca, în contextul unor evenimente ce au determinat modificarea coaliției politice ce a asigurat, până în prezent, guvernarea, să existe acordul prealabil al Parlamentului, exprimat în conformitate cu dispozițiile art. 85 alin. (3) din Constituție. Din acest punct de vedere, al atribuției Președintelui României de numire a miniștrilor titulari, la propunerea prim-ministrului întemeiată pe art. 85 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că nu există conflict juridic de natură constituțională între prim-ministru, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, generat de refuzul Președintelui de a numi miniștrii titulari propuși de prim-ministru prin adresele nr. 5/5.321, nr. 5/5.322, nr. 5/5.323, nr. 5/5.324 și nr. 5/5.325 din 26 august 2019.

În același timp, Curtea constată că, până la data pronunțării prezentei decizii, Președintele României nu a răspuns prim-ministrului printr-un document formal, în scris, prin care să prezinte motivele refuzului respectivelor propuneri de numire. Or, printr-o constantă jurisprudență în materie, Curtea Constituțională a stabilit că Președintele are dreptul de a refuza, motivat, numirea propusă, ori de câte ori constată că nu sunt îndeplinite condițiile de legalitate pentru numirea în funcția de membru al Guvernului (Decizia nr. 356/2007), că Președintele poate refuza, motivat, o singură dată pe criterii ce țin de corespunderea persoanei în funcția propusă (Decizia nr. 98/2008) și că motivarea refuzului trebuie să fie exprimată de îndată, clar și fără echivoc, în formă scrisă, concomitent cu anunțarea deciziei sale de a nu da curs propunerii de numire formulate de prim-ministru (Decizia nr. 875/2018).

Președintele României s-a limitat la a declara public că respinge în integralitate remanierea guvernamentală propusă de prim-ministru prin adresele din 26 august 2019, invocând incidența cu prioritate a dispozițiilor art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală. Însă, în cadrul acelorași declarații, deși a invocat un argument cu caracter obiectiv și general referitor la competența Parlamentului de a-și exprima acordul prealabil numirii miniștrilor prin decret, Președintele, în motivarea orală a refuzului său, a făcut atât o analiză sub aspect subiectiv în privința a trei dintre cele cinci propuneri de numire, susțineri care reprezintă aprecieri personale negative, cât și calificative politice la adresa Guvernului. În declarația de presă din 28 august 2019, Președintele a afirmat: „(...) În primul rând, nu accept nicio propunere de remaniere din partea acestui guvern, nu doar pentru că acest guvern și-a schimbat componența politică, ci pentru că propunerile pe care le-am primit sunt pur și simplu inacceptabile. Așadar, resping în integralitate remanierea propusă de premier. Resping propunerea pentru ministrul justiției. Nu voi tolera să fie ignorat votul dat în 26 mai, când sa blocat prin votul românilor programul PSD și ALDE de a destructura justiția, de a opri lupta anticorupție și de a baroniza total România. PSD și ALDE sunt vinovate pentru dezastrul actual, pentru politizarea instituțiilor și nu voi tolera propuneri care sunt total împotriva valorilor democratice în care cred majoritatea românilor și în care cred și eu. Resping propunerea pentru Ministerul Educației. Nu voi accepta propuneri care să fragilizeze domenii-cheie pentru România, precum educația - zona în care nu avem nevoie de soluții ale trecutului, ci de asumarea unor proiecte largi, precum România Educată, care implică reforme la un nivel pe care PSD nu pare că le acceptă și nici nu este în stare să le facă. Resping propunerea pentru funcția de vicepremier pentru teme economice. De asemenea, există decizii asumate, în numele statului român, în baza parteneriatului strategic cu statele occidentale, pe care nu vreau să le periclitez cu numiri precum cea vehiculată de PSD. România are un drum european, un drum prin care își consolidează statul de drept și valorile democratice, și nu pot accepta propuneri contrare acestei direcții. (...)“.

Curtea constată, în primul rând, o anumită contradicție în ceea ce privește conținutul acestor declarații publice, deoarece, pe de o parte, Președintele susține că nu domnia sa are atributul numirii membrilor Guvernului, ci Parlamentul, în contextul modificării compoziției politice, dar, în același timp, respinge punctual, prin aprecieri de ordin subiectiv, propunerile formulate pentru ocuparea funcției de ministru al justiției, ministru al educației naționale și viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României. Or, Președintele poate refuza o singură dată o propunere de numire pe criterii ce țin de corespunderea persoanei în funcția propusă doar în ipoteza în care își exercită efectiv atribuția prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituție, ceea ce, însă, domnia sa neagă, arătând că este mai întâi competența Parlamentului de a aproba propunerile prim-ministrului.

Dincolo de această observație, Curtea constată că Președintele României trebuia, înainte de toate, să motiveze în scris opțiunea refuzului propunerilor de numire, de îndată ce a anunțat public decizia respingerii acestora. Considerentul cu privire la schimbarea compoziției politice a Guvernului nu justifică lipsa motivării refuzului numirilor. Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 875/2018, că răspunsul Președintelui trebuie să fie exprimat clar și fără echivoc, în formă scrisă, tocmai pentru a se înțelege motivele și criteriile pentru care a refuzat propunerea de numire. Totodată, Curtea a precizat că lipsa totală a motivării sau o modalitate de exprimare ambiguă, imprecisă este improprie rigorilor specifice demersurilor și procedurilor interinstituționale, cu atât mai puțin a celor derulate în cadrul unor raporturi de drept constituțional pur, cum sunt cele dintre Președintele României și prim-ministru. În consecință, Curtea constată că Președintele României a încălcat dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, din perspectiva obligativității Deciziei nr. 875/2018 și că acesta urmează să răspundă, de îndată, în scris și motivat, cu privire la refuzul propunerilor de numire în funcția de ministru titular, înaintate de prim-ministru prin adresele din 26 august 2019.

Totodată, Curtea nu poate primi susținerile Președintelui României prin care arată că afirmațiile sale referitoare la propunerile de numire a miniștrilor nu reprezintă aprecieri care să constituie un refuz din perspectiva art. 85 alin. (2) din Constituție, ci reprezintă simple opinii politice. Curtea reține că din conținutul declarațiilor publice ale Președintelui se desprinde fără echivoc refuzul categoric al Președintelui de a numi miniștrii propuși de prim-ministru, chiar dacă acestea conțin inclusiv afirmații ce pot fi calificate drept opinii politice și nu doar aprecieri personale cu referire strict la nominalizările înaintate de prim-ministru pentru funcția de membru al Guvernului. Curtea subliniază faptul că, în exercitarea atribuției de a numi miniștri, Președintele are dreptul de a refuza propunerea prim-ministrului, motivat, ori de câte ori constată că nu sunt îndeplinite condițiile de legalitate, și o singură dată pe criterii ce țin de corespunderea persoanei propuse în funcția de ministru. Ca atare, răspunsul Președintelui României de justificare a refuzului nu trebuie să aibă conotații politice, ci trebuie să se raporteze la una dintre cele două situații, respectiv la indicarea condițiilor legale ce nu sunt îndeplinite sau la motivele pentru care domnia sa consideră că persoana propusă nu corespunde respectivei funcții. Curtea a arătat, în jurisprudența sa, că dreptul la exprimarea opiniei politice este garantat și pentru Președintele României de art. 84 alin. (2) din Constituție, însă acesta trebuie exercitat cu respectarea prerogativelor sale constituționale. Astfel, art. 84 din Legea fundamentală, cu denumirea marginală Incompatibilități și imunități, prevede, la alin. (1) că „În timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid și nu poate îndeplini nicio altă funcție publică sau privată“, iar art. 80 alin. (2) din aceasta stipulează, la alin. (2) teza a doua, că, în scopul asigurării rolului Președintelui de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților, acesta „exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.“ Aceste norme fundamentale impun imparțialitate din partea Președintelui României, având în vedere atât neutralitatea politică obligatorie a acestuia, cât și funcția sa de mediator între puterile statului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 158 din 19 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22 aprilie 2014).

Curtea reține că, în data de 27 august 2019, prim-ministrul a formulat trei adrese - nr. 5/5.362, nr. 5/5.363 și nr. 5/5.364 - prin care a solicitat Președintelui să emită decretele de vacantare a trei funcții de ministru în urma depunerii, în aceeași zi, a demisiilor doamnei Grațiela Leocadia Gavrilescu, viceprim-ministru, ministrul mediului, a domnului Anton Anton, ministru al energiei, și a domnului Viorel Ilie, ministru pentru relația cu Parlamentul, și să desemneze, în consecință, trei miniștri interimari la conducerea celor trei portofolii. În data de 30 august 2019, Președintele a emis decretele prin care a luat act de cele trei demisii și a constatat vacanța funcțiilor respective de ministru, dar nu a emis, până la data prezentei decizii, decretele de desemnare a miniștrilor interimari propuși de prim-ministru, motivând că, procedând astfel, și-a menținut poziția cu privire la refuzul remanierii guvernamentale în integralitate în temeiul art. 85 alin. (2) din Constituție și că, practic, a dat posibilitatea, încă o dată, prim-ministrului de a se adresa Parlamentului în temeiul art. 85 alin. (3) din Constituție pentru aprobarea remanierii guvernamentale, întrucât aceste propuneri nu pot fi analizate mai întâi de domnia sa. În sesizarea privind soluționarea conflictului juridic de natură constituțională, prim-ministrul consideră că prin refuzul Președintelui României de a numi miniștrii interimari s-a creat un blocaj instituțional la nivelul activității Guvernului.

Curtea observă că numirea miniștrilor interimari este reglementată de dispozițiile art. 107 alin. (3) și (4) din Legea fundamentală, potrivit cărora: „(3) Dacă prim-ministrul se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106, cu excepția revocării, sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile prim-ministrului, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă prim-ministrul își reia activitatea în Guvern.

(4)Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător și celorlalți membri ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.“.

Curtea Constituțională a mai avut de stabilit, în precedent, dacă prin emiterea decretelor întemeiate pe art. 85 alin. (2) din Constituție, de desemnare a unor miniștri ai Guvernului ca miniștri interimari pentru funcțiile de ministru vacante ca urmare a demisiei și ieșirii de la guvernare a miniștrilor aparținând Partidului Social Democrat, Președintele României a încălcat sau nu competența Parlamentului la care face referire art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală. În această cauză, soluționată prin Decizia nr. 1.559 din 18 noiembrie 2009, situația analizată viza numirea, prin decret al Președintelui, a unor miniștri interimari pe posturile constatate vacante în urma demisiilor de către miniștrii aparținând PSD drept consecință a deciziei PSD de a ieși de la guvernare. În aceeași cauză, Curtea a mai avut de statuat dacă art. 85 alin. (3) din Constituție se aplică fără distincție atât în situația numirii unor miniștri titulari sau interimari, având în vedere că textul constituțional invocat nu face vreo mențiune în acest sens, cu consecința numirii - atât a noilor membri ai Guvernului, cât și a miniștrilor interimari - pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului, în cazul în care au loc schimbări în structura sau compoziția politică a Guvernului.

Prin Decizia nr. 1.559 din 18 noiembrie 2009, Curtea a stabilit că, în respectiva cauză, art. 85 alin. (3) din Constituție nu a fost incident, deoarece „interimatul se asigură întotdeauna de către un membru al Guvernului, și nu de către o persoană aflată în afara listei aprobate de Parlament prin acordarea votului de învestitură, iar desemnarea ministrului interimar se face pe o perioadă de timp limitată chiar prin textul constituțional - cel mult 45 de zile. Prin desemnarea unui sau a unor miniștri interimari nu are loc o remaniere guvernamentală, de esența acesteia fiind, așa cum s-a arătat, înlocuirea unor membri ai Guvernului cu persoane care nu se află pe lista aprobată de Parlament la învestitură. Eventualele schimbări în structura sau compoziția politică a Guvernului, la care se referă același text constituțional, pot fi analizate în cazul și în legătură cu remanierea guvernamentală, iar nu cu privire la o perioadă tranzitorie, în care funcționarea Guvernului este asigurată de miniștrii rămași în funcție, până la numirea unor noi membri titulari în funcțiile de ministru. De altfel, interpretarea în sensul că și în cazul desemnării unuia sau a mai multor membri ai Guvernului ca miniștri interimari aceștia ar trebui supuși verificării și aprobării de către Parlament lipsește de eficiență instituția interimatului și conduce la blocaje instituționale, cu consecințe negative asupra funcționării întregului Guvern și asupra realizării programului acestuia aprobat de Parlament.“

În continuare, Curtea a reținut: „Chiar și în această componență provizorie, până la numirea noului sau noilor miniștri, Guvernul răspunde politic în fața Parlamentului, în conformitate cu dispozițiile art. 109 din Constituție, potrivit cărora „Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia [... ]“, iar cât timp încrederea acordată Guvernului nu a fost retrasă, nu există temei constituțional pentru ca aceiași membri ai Guvernului aflați pe lista inițială aprobată de Parlament la învestitură să fie din nou supuși aprobării Parlamentului. În plus, dacă apreciază că Guvernul nu își poate realiza funcțiile constituționale sau programul politic în componența sa provizorie, Parlamentul, în exercitarea funcției sale de control, poate să retragă Guvernului încrederea acordată, prin promovarea și adoptarea unei moțiuni de cenzură, în condițiile art. 113 sau art. 114 din Constituție.“

În final, Curtea a constatat că dispozițiile art. 85 alin. (3) din Constituție nu sunt aplicabile în cazul desemnării miniștrilor interimari: „Întrucât desemnarea miniștrilor interimari, reglementată de dispozițiile art. 107 din Constituție, nu presupune exercitarea competenței Parlamentului la care face referire art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală, nu se poate susține încălcarea de către Președintele României a acestei competențe sau a «procedurii prealabile» impuse de același text constituțional.“

Aplicând cele statuate de Curte la prezenta cauză, rezultă că „refuzul tacit“ al desemnării unor miniștri interimari nu poate fi justificat prin prisma incidenței art. 85 alin. (3) din Constituție, așa cum pretinde, în punctul său de vedere, Președintele României. Întrucât nominalizările vizează, în acest caz, tot membri în funcție ai Guvernului, rezultă că nu există, în realitate, riscul modificării componenței politice a Guvernului și nu se impune, deci, o aprobare prealabilă în acest sens din partea forului legislativ.

Interimatul se realizează în baza art. 107 alin. (3) și (4) din Constituție, distinct, deci, de cele trei ipoteze reglementate de art. 85 din Constituție. Plecând de la considerentele statuate prin Decizia nr. 1.559/2009, mai sus redate, și având în vedere specificul instituției interimatului, rezultă că, în procedura desemnării unui ministru interimar, Președintele nu mai are aceeași marjă de apreciere ca în cazul propunerii de numire a unui nou membru al Guvernului, ca ministru titular, deci nu va putea refuza propunerea pe motivul necorespunderii în funcție și nici al neîndeplinirii condițiilor legale. Persoana desemnată ca ministru interimar nu candidează la respectiva funcție pentru a fi necesară o analiză a corespunderii sale profesionale pe specificul activității respectivului minister. Atribuțiile unui ministru interimar sunt, în esență, de asigurare a continuității activității ministerului, de menținere a derulării tuturor activităților de rutină specifice, pentru un interval de maximum 45 de zile. Numirea unor miniștri interimari dintre membrii Guvernului reprezintă o soluție ce asigură stabilitate activității ministeriale și guvernamentale și are caracter tranzitoriu, prim-ministrul având la dispoziție 45 de zile pentru a identifica cea mai bună soluție cu privire la întregirea echipei sale guvernamentale. Doar candidatul la funcția de ministru titular va putea fi supus unei examinări sub aspectul corespunderii și pregătirii profesionale corespunzătoare, precum și al îndeplinirii condițiilor de legalitate. Prin urmare, Curtea nu poate primi afirmațiile Președintelui României potrivit cărora „nu se poate ignora dreptul de apreciere al Președintelui cu privire la momentul și situațiile în care acesta decide asupra instituirii interimatului“, deoarece interimatul vizează, în sine, asigurarea cu celeritate a conducerii unui minister de către unul dintre membrii în funcție ai Guvernului.

Prin utilizarea verbului „va desemna“ în cuprinsul art. 107 alin. (3) din Constituție și, implicit, al alin. (4) din acest articol, legiuitorul constituant a avut în vedere obligația, și nu posibilitatea Președintelui de a acționa în sensul numirii unui prim-ministru interimar, respectiv a unui ministru interimar. Lipsa unui text în Legea fundamentală care să instituie un termen imperativ pentru emiterea decretului Președintelui României de desemnare a unui prim-ministru/ministru interimar nu poate fi interpretată în sensul tergiversării sine die a îndeplinirii acestei obligații constituționale (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 875/2018, paragraful 88).

Numirea de urgență a miniștrilor interimari se justifică prin imperativul de ordin public reprezentat tocmai de interesul asigurării continuității funcționării ministerelor. Procedura de reconfigurare a compoziției politice a Guvernului presupune un timp de analiză și o procedură specifică, iar în toată această perioadă trebuie asigurată funcționarea permanentă și în condiții de normalitate a a Guvernului, astfel că împrejurarea modificării compoziției politice a Guvernului nu poate reprezenta un argument valid pentru refuzul numirii de către Președintele statului a miniștrilor interimari, la propunerea prim-ministrului.

Având în vedere, pe de o parte, propunerea prim-ministrului de constatare a vacantării posturilor în urma celor trei demisii, concomitentă cu propunerea de desemnare a unor miniștri interimari, vacantarea imediată a celor trei posturi de ministru, prin decret al Președintelui, și pe de altă parte, „refuzul tacit“ al Președintelui de a desemna miniștrii interimari propuși, Curtea consideră că acest comportament este contrar atât unei conduite loiale constituționale, în spiritul asigurării bunei funcționări a autorităților publice, astfel cum consacră art. 80 alin. (2) din Constituție rolul Președintelui, cât și prevederilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, referitor la obligativitatea deciziilor Curții Constituționale. Prin această conduită, Președintele a creat premisele blocării activității a trei ministere, afectând, astfel, buna funcționare a Guvernului și a întregii administrații publice.

Curtea reiterează, și cu acest prilej, obligația constituțională pe care o au autoritățile publice ca, în exercitarea puterilor de stat conferite de Legea fundamentală, acestea să acționeze împreună în direcția funcționării statului, cu bună-credință și în spiritul colaborării loiale. Principiul separației și echilibrului puterilor, reglementat expres în art. 1 alin. (4) din Constituție, nu urmărește numai asigurarea delimitării exacte a competențelor fiecărei autorități în parte și a unui sistem reciproc de control (checks and balances), ci presupune, ab initio, o cooperare loială între autoritățile și instituțiile publice, prin reprezentanții lor, în scopul creării unui ansamblu statal echilibrat și funcțional. Funcționarea în chip efectiv și armonios a construcției etatice depinde în mod inevitabil de interpretarea coroborată, în mod pozitiv și cu bună-credință, a normelor constituționale, în sensul producerii de efecte juridice, și nu în sens contrar, al blocajului instituțional.

Pentru soluționarea prezentului conflict juridic de natură constituțională, Curtea constată că Președintele României urmează, pe de o parte, să emită de îndată decretele de revocare a miniștrilor, solicitate de prim-ministru prin adresele nr. 5/5.321 și nr. 5/5.324 din 26 august 2019, precum și decretele de desemnare a miniștrilor interimari propuși prin adresele nr. 5/5.362, nr. 5/5.363 și 5/5.364 din 27 august 2019 și, pe de altă parte, să răspundă, de îndată, în scris și motivat, cu privire la refuzul propunerilor de numire în funcția de ministru titular, înaintate de prim-ministru prin adresele nr. 5/5.321, 5/5.322, nr. 5/5.323, nr. 5/5.324, nr. 5/5.325 din 26 august 2019.

Având în vedere considerentele expuse, dispozițiile art. 146 lit. e) din Constituție, precum și prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 și art. 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi cu privire la pct. 1, 2 și 3 și cu unanimitate cu privire la pct. 4,