Decizia nr. 319 din 1 iulie 2025

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana-Codruța Dărângă.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) și ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a Legii nr. 243/2021 pentru modificarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român, precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, în ceea ce privește sintagma „și nici persoana despre care s-a constatat definitiv că a avut calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia“, excepție ridicată de Traian Băsescu în Dosarul nr. 2.798/2/2022 al Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.265D/2022.2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției de neconstituționalitate, avocat Valeriu Stoica și avocat Dragoș Bogdan, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorilor aleși ai autorului excepției de neconstituționalitate, care, în esență, arată că excepția de neconstituționalitate cuprinde o chestiune principală și se referă la neconstituționalitatea Legii nr. 243/2021, în integralitatea sa, și alta adiacentă, dar legată de prima, și se referă la neconstituționalitatea interpretării art. 2 alin. (1) lit. t) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Referitor la Legea nr. 243/2021, se menționează următoarele motive de neconstituționalitate extrinsecă și intrinsecă, astfel: procedura de adoptare a acestei legi s-a realizat cu încălcarea principiului bicameralismului, având în vedere sensul corect al sintagmelor cuprinse în art. 63 alin. (5) din Constituție și în întreg cuprinsul acestuia, respectiv: „vechiul Parlament“, „noul Parlament“ și „înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent“, care, astfel cum reiese din jurisprudența instanței de contencios constituțional (Decizia nr. 678 din 29 septembrie 2020) se referă la legislatură. Aceste aspecte au un singur sens pentru a fi în acord cu principiul bicameralismului, respectiv situația în care o propunere legislativă sau un proiect de lege se află înscris pe ordinea de zi a primei Camere și nu a fost dezbătut și adoptat în legislatura care se încheie, putându-se relua procedura de dezbateri la prima Cameră, iar nu la Camera decizională, astfel încât în noua legislatură să fie dezbătut (proiectul de lege sau propunerea legislativă) deopotrivă de ambele camere - atât la prima Cameră sesizată, cât și la cea decizională, pentru a se răspunde principiului bicameralismului. În acest context este prezentat întreg procesul legislativ aferent Legii nr. 243/2021 și se învederează că aceasta a fost adoptată fără a fi respectate exigențele constituționale antereferite. De asemenea, se susține că normele criticate: au un caracter intuitu personae, întrucât au fost adoptate pentru și în legătură cu o persoană, neavând caracter de generalitate și de abstract, astfel cum cer principiile de drept și jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 139 din 3 martie 2021), aspect ce reiese din stenograma ședinței dezbaterilor Camerei decizionale în care a fost adoptată legea în discuție și în care s-a spus de la tribuna acesteia „La mulți ani cu executare lui Traian Băsescu“ și „pe legea pentru domnul Băsescu este în regulă, s-a votat“, precum și din contextul în care a fost inițiată și adoptată legea; încalcă dispozițiile constituționale ce reglementează strict raporturile dintre Președintele României și Parlament, autorități ce îndeplinesc acea cerință a alegerii, bucurându-se deopotrivă de aceeași legitimitate, inclusiv de drepturile aferente mandatului, atât în timpul acestuia, cât și după încetarea acestuia, mai ales că există posibilitatea exercitării funcției de Președinte al României chiar și de către persoana despre care s-a constatat definitiv că a avut calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia; reglementează arbitrar, dincolo de prevederile Constituției, și instituie o nouă formă de răspundere a Președintelui României, pe lângă cea de înaltă trădare și demiterea prin referendum; este retroactivă, atât raportat la momentul în care a încetat mandatul de Președinte al României al autorului excepției de neconstituționalitate și la drepturile avute în acel context, respectiv situația juridică existentă schimbată după o perioadă destul de lungă de timp, cât și la instituirea unei forme de răspundere referitoare la constatarea calității de colaborator al Securității, aspect ce este contradictoriu jurisprudenței Curții Constituționale, prin care s-a arătat că prin constatarea calității respective nu se instituie o sancțiune, nefiind vorba despre vreo răspundere morală, politică sau juridică; aceste aspecte conduc și la încălcarea art. 44 din Constituție, drepturile în discuție fiind privite drept creanțe asupra statului, ce au înțeles de bun; încălcarea principiului egalității, raportat la Președinții în funcție și la foștii Președinți; prin conținutul normelor edictate, Parlamentul și-a asumat rolul de instanță judecătorească - instituind sancțiunea și aplicând ope legis retragerea drepturilor foștilor președinți, care operează ca o hotărâre judecătorească, aspect ce contravine principiului separației și echilibrului puterilor în stat; potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, nu este firesc să fie instituite forme de sancțiuni pentru calitatea de colaborator al Securității (Decizia nr. 820 din 7 iunie 2010). În ceea ce privește dispozițiile criticate din Legea nr. 554/2004, problema adusă în discuție este aceea a cazului bine justificat, față de care se precizează că, într-adevăr, instanțele judecătorești nu au competența să verifice constituționalitatea legilor, totuși atunci când este vorba despre suspendarea actului administrativ individual și se analizează indiciile care răstoarnă prezumția de legalitate a acestuia, aceste indicii pot să derive din norme primare (sau secundare) neconstituționale. Prezumția ar putea fi înlăturată dacă există motive temeinice de neconstituționalitate a legii în temeiul cărora a fost emis actul administrativ individual, fără ca instanța judecătorească să verifice, în fapt, constituționalitatea actului, atribuție a Curții Constituționale, ci numai aparența de neconstituționalitate. În final, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, și depun concluzii scrise.

4.Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Împrejurarea că prevederile criticate din Legea nr. 554/2004 nu permit expres instanței judecătorești să analizeze aparența de neconstituționalitate a actului normativ în baza căruia a fost emis actul administrativ a cărui suspendare se solicită nu constituie o încălcare a prevederilor constituționale menționate în susținerea excepției, atât timp cât există o instanță specializată în analiza constituționalității dispozițiilor legale, respectiv Curtea Constituțională. Referitor la Legea nr. 243/2021 și, implicit, la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, se învederează că: legea nu are caracter intuitu personae, ci are o formulare generică ce se aplică atât situației care a generat-o la acel moment, cât și pentru viitor, în ipoteza în care ar mai apărea cazuri similare; nu este prima dată când legiuitorul, în urma unei situații ivite în practică, constatând că nu există o reglementare pentru acel tip de situație, intervine pentru a acoperi acea lacună legislativă; faptul că informal legea respectivă era cunoscută sub un anumit nume nu înseamnă că au fost încălcate dispozițiile constituționale privind adoptarea sa, întrucât de-a lungul timpului au mai fost adoptate legi care au fost generate de o situație particulară ivită în practică și care aveau anumite denumiri, spre exemplu, legea cunoscută cu numele informal de Legea Anastasia, și nu s-a pus problema că acea lege ar fi fost neconstituțională; este atributul legiuitorului să reglementeze cele mai importante relații sociale și măsurile care ar trebui luate dacă sunt încălcate regulile de conduită. Referitor la sancționarea conduitei foștilor colaboratori ai Securității, se arată că legiuitorul a mai instituit anterior reguli care plecau de la această premisă, de exemplu, în privința magistraților cărora li s-a limitat tot prin lege dreptul de a accede în funcții de conducere dacă au fost colaboratori ai fostei Securități, astfel încât adoptarea unor dispoziții legale care nu au vizat decât acoperirea unei lacune legislative cu privire la consecințele pe care le poate avea o astfel de calitate de colaborator pentru cei care dețin cea mai înaltă funcție în stat nu încalcă dispozițiile constituționale, ci doar reglementează o situație care nu fusese avută în vedere până atunci. Cu privire la criticile referitoare la retroactivitatea Legii nr. 243/2021, se apreciază că și acestea sunt neîntemeiate, deoarece încetarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 406/2001 operează doar pentru viitor, fără a afecta prestațiile de care autorul excepției a beneficiat până în acel moment. În ceea ce privește procedura efectivă de adoptare a Legii nr. 243/2021, se învederează că aceasta a fost adoptată cu respectarea dispozițiilor constituționale în materie, neputându-se nega dreptul noului Parlament de a adopta, în condițiile Legii fundamentale, proiecte și propuneri legislative rămase de la vechiul Parlament.

5.Având cuvântul, în replică, domnul avocat Valeriu Stoica învederează că este greu de acceptat ipoteza susținută de reprezentantul Ministerului Public cu privire la faptul că vor apărea cazuri similare în viitor, având în vedere timpul îndelungat de la schimbarea regimului politic în anul 1989 - peste 35 de ani, iar un candidat la funcția de Președinte al României trebuie să aibă cel puțin 35 de ani.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

6.Prin Sentința civilă nr. 1.342 din 29 iunie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 2.798/2/2022, Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) și ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a Legii nr. 243/2021 pentru modificarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român, precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, în ceea ce privește sintagma „și nici persoana despre care s-a constatat definitiv că a avut calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia“, excepție ridicată de Traian Băsescu într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii privind suspendarea executării Notificării nr. 1.029 din 28 martie 2022 până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare a acesteia, care a fost emisă de către Serviciul de Protecție și Pază în temeiul dispozițiilor Legii nr. 406/2001, cu modificările efectuate prin Legea nr. 243/2021.

7.În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că:

(i)dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) și ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc limitele în care poate fi analizată condiția cazului bine justificat, sunt neconstituționale, în măsura în care se interpretează în sensul că instanța de contencios administrativ nu poate dispune suspendarea executării unui act administrativ atunci când există o îndoială serioasă în privința constituționalității actului cu putere de lege în baza căruia a fost emis actul administrativ, aspect ce contravine art. 1 alin. (3), (4) și (5), art. 21, art. 52, art. 124 alin. (1), art. 126 alin. (6) și art. 142 alin. (1) din Constituție;

(ii)prin Legea nr. 243/2021, în forma sa inițială, au fost reglementate cinci drepturi pentru persoanele care au avut calitatea de șef al statului român, recunoscute pe perioada vieții, și, totodată, au fost stabilite și excepții de la aceste drepturi, respectiv nu există beneficiul drepturilor respective pentru șefii de stat - persoane al căror mandat de Președinte al României a încetat ca urmare a angajării răspunderii specifice de drept constituțional: fie prin angajarea răspunderii politice a Președintelui (conform art. 95 din Constituție), fie prin angajarea răspunderii penale pentru înaltă trădare (conform art. 96 din Constituție). Cu privire la această a doua ipoteză, se precizează că, în timpul exercitării mandatului de Președinte al României, o persoană nu poate fi condamnată definitiv decât pentru infracțiunea de înaltă trădare, astfel că numai în această ipoteză ar putea înceta „calitatea de șef de al statului român ca urmare a săvârșii unei infracțiuni pentru care a fost condamnată definitiv“, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale (Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014). Ca atare, după încetarea mandatului, foștii președinți își pierd drepturile acordate în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate. Conform art. 56 și 60 din Codul penal, pedepsele privative de libertate sunt închisoarea și detențiunea pe viață. Trimiterea din textul Legii nr. 406/2001 la o pedeapsă privativă de libertate a fost făcută în mod intenționat, explicația acestei opțiuni legislative putând fi regăsită în raportul Comisiei juridice din Senat, raport întocmit în procedura legislativă care s-a finalizat cu adoptarea Legii nr. 406/2001 („Pentru a nu fi decăzut din drepturi în cazurile mărunte, pentru care a fost aplicată o amendă penală“). Așadar, angajarea răspunderii penale a foștilor președinți ai României nu conduce în mod automat la pierderea drepturilor prevăzute în Legea nr. 406/2001, ci numai în situația aplicării unei pedepse privative de libertate.

8.Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 243/2021, având un singur scop, respectiv sancționarea fostului Președinte al României (autor al excepției de neconstituționalitate) prin eliminarea acestuia din categoria foștilor șefi de stat care beneficiază de drepturile prevăzute în Legea nr. 406/2001. Modificarea adusă art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 prin Legea nr. 243/2021 are numai un aparent caracter normativ, conținutul și forma reglementării nefiind dictate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relații sociale, ci în vederea sancționării politice a fostului Președinte al României, prin retragerea drepturilor recunoscute foștilor șefi de stat.

9.Or, prevederile criticate, prin rațiunea și modalitatea de adoptare a Legii nr. 243/2021, în mod special cele ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, precum și prin efectele pe care le produc aceste norme legale în concret asupra persoanelor care au avut calitatea de Președinte al României, sunt neconstituționale. Astfel, sunt contrare dispozițiilor constituționale cuprinse în: art. 1 alin. (3)-(5), art. 16, art. 61 și art. 147, deoarece Legea nr. 243/2021 are caracter individual, fiind adoptată special pentru sancționarea autorului excepției de neconstituționalitate; art. 1 alin. (3) și (4), art. 2 alin. (1), art. 80 și art. 101, întrucât are loc instituirea de către Parlament a unei condiții noi, în mod arbitrar și fără o motivare adecvată, cu consecința afectării principiului separației puterilor în stat; art. 15 alin. (2), coroborat cu art. 44 și art. 1 alin. (3) și (5), dispozițiile art. 1 alin. (3) teza a treia din Legea nr. 406/2001 fiind neconstituționale în măsura în care se aplică persoanelor care au dobândit drepturile anterior intrării în vigoare a Legii nr. 243/2021; art. 1 alin. (3) și (4), coroborat cu art. 21, art. 16 alin. (1) și art. 147 alin. (4), dispozițiile art. 1 alin. (3) teza a treia din Legea nr. 406/2001 fiind neconstituționale întrucât Parlamentul României și-a asumat rolul de instanță de judecată, fără a permite individualizarea sancțiunii aplicate și cu încălcarea principiului egalității; art. 44, coroborat cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece autorul excepției de neconstituționalitate este titularul unui bun protejat de prevederile constituționale și convenționale antereferite. Or, după încetarea mandatului de Președinte, la finalul anului 2014, acesta a beneficiat de drepturile recunoscute de Legea nr. 406/2001, iar la momentul încetării mandatului, Legea nr. 406/2001 nu cuprindea teza a treia a art. 1 alin. (3), dispoziție introdusă prin Legea nr. 243/2021. Astfel, exista cel puțin o speranță legitimă pentru a beneficia de drepturile prevăzute în Legea nr. 406/2001 până la finalul vieții; prin modalitatea în care a fost adoptată, cu scopul sancționării de către Parlament a autorului excepției de neconstituționalitate, Legea nr. 243/2021 a realizat o veritabilă privare de proprietate. Astfel cum s-a arătat în motivarea excepției de neconstituționalitate, cerința proporționalității pentru justificarea ingerinței în dreptul de proprietate nu este îndeplinită. De asemenea, este încălcat art. 63 alin. (5), în virtutea căreia proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent își continuă procedura în noul Parlament, întrucât, din documentele disponibile pe paginile de internet ale Senatului și Camerei Deputaților, rezultă că procedura legislativă care s-a finalizat cu adoptarea Legii nr. 243/2021 a fost inițiată prin formularea unei propuneri legislative, iar din succesiunea etapelor procedurii legislative reiese că propunerea legislativă nu era înscrisă pe ordinea de zi a Parlamentului precedent la momentul constituirii legale a noului Parlament, astfel că procedura legislativă nu putea continua.

10.De asemenea, în contextul motivării excepției de neconstituționalitate sunt învederate jurisprudența Curții Constituționale cu privire la principiile constituționale menționate în susținerea acesteia, la funcția de Președinte al României, la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, precum și jurisprudența în materie de neretroactivitate și alte principii a unor instanțe și jurisdicții constituționale din alte state.

11.Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal opinează că excepția de neconstituționalitate este:

(i)neîntemeiată în ceea ce privește art. 14 alin. (1), raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, deoarece împrejurarea că textul criticat nu permite expres instanței să analizeze și aparența de neconstituționalitate a actului normativ în baza căruia a fost emis actul administrativ a cărui suspendare se solicită nu constituie o încălcare a dispozițiilor constituționale; negarea dreptului instanțelor de a analiza ele însele neconstituționalitatea/aparența de neconstituționalitate a actelor normative de nivelul legii nu constituie o limitare a dreptului de acces la justiție, deoarece acest aspect decurge firesc din principiul separației puterilor în stat;

(ii)întemeiată în parte, referitor la Legea nr. 243/2021 și, implicit, la art. (1) alin. 3 din Legea nr. 406/2001, în ceea ce privește caracterul intuitu personae al legii. Astfel, distinct de împrejurarea că nevoia publică de excludere de la beneficiile Legii nr. 406/2001 a persoanelor care au colaborat cu Securitatea a apărut la 20 de ani de la adoptarea legii, la 7 ani de la terminarea mandatului de președinte, la peste 30 de ani de la momentul Revoluției din Decembrie 1989 și după constatarea în prima instanță a calității de colaborator al Securității (timp în care chestiunea colaborării cu fosta Securitate a fost supusă permanent dezbaterii publice, atât la modul general, privind toate persoanele care s-au aflat într-o astfel de situație, cât și la modul particular în privința unor suspiciuni care îl vizau), caracterul intuitu personae este recunoscut implicit, inclusiv de unii parlamentari care, în contextul dezbaterilor și al votului asupra legii, s-au referit la „legea pentru domnul Băsescu“ sau i-au urat acestuia „la mulți ani cu executare“;

(iii)în ceea ce privește împrejurarea că Legea nr. 243/2021 ar stabili o formă de răspundere juridică, prin instituirea unei sancțiuni noi pentru fapte petrecute în trecut, se opinează că acest aspect este real, urmând ca instanța constituțională să aprecieze în ce măsură există rațiuni obiective, de interes public, care permit o astfel de abordare și în ce măsură acest aspect se conciliază cu cele reținute, spre exemplu, în Decizia Curții Constituționale nr. 290 din 7 mai 2019, potrivit căreia Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 urmărește deconspirarea prin consemnarea publică a acestor persoane, fără să promoveze răspunderea juridică și politică a acestora, iar acțiunile promovate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității nu tind la obținerea unei condamnări judiciare, consecința acestora rezumându-se la simpla aducere la cunoștința publică a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești în acțiunile în constatarea calității de lucrător sau colaborator al Securității;

(iv)în ceea ce privește criticile referitoare la retroactivitatea Legii nr. 243/2021, opinia instanței este în sensul că acestea sunt neîntemeiate, încetarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 406/2001 operând doar pentru viitor, fără să afecteze prestațiile de care titularul drepturilor în discuție a beneficiat până în acel moment.

12.Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15.Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) și ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, Legea nr. 243/2021 pentru modificarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 8 octombrie 2021, precum și dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 16 iulie 2001, în ceea ce privește sintagma „și nici persoana despre care s-a constatat definitiv că a avut calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia“.

16.Dispozițiile criticate cuprinse în Legea nr. 554/2004 au fost modificate și completate, însă, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea reține spre analiză normele în redactarea avută în vedere de autorul excepției de neconstituționalitate.

17.De asemenea, cu privire la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, în ceea ce privește sintagma „și nici persoana despre care s-a constatat definitiv că a avut calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia“, precum și la Legea nr. 243/2021, având în vedere, pe de o parte, modificările legislative aduse Legii nr. 406/2001 prin Legea nr. 243/2021 și care sunt concretizate prin articolul unic al acestei din urmă legi și, pe de altă parte, motivarea excepției de neconstituționalitate, prin care sunt formulate atât critici extrinseci, cât și intrinseci, cu precădere referitoare la procedura de adoptare a Legii nr. 243/2021 și la aplicarea în timp a acesteia, Curtea reține ca obiect al controlului de constituționalitate doar Legea nr. 243/2021, în ansamblul său.

18.Dispozițiile criticate punctual au următorul cuprins:

–Art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004: „(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: (...) t) cazuri bine justificate - împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ;“;

–Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „(1) În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.“;

–Articolul unic din Legea nr. 243/2021:

Alineatul (3) al articolului 1 din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 16 iulie 2001, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și va avea următorul cuprins:

(3)Nu beneficiază de prevederile prezentei legi persoana căreia i-a încetat calitatea de șef al statului român ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni pentru care a fost condamnată definitiv sau ca urmare a demiterii din funcție prin referendum și nici persoana despre care s-a constatat definitiv că a avut calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia.

19.În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) care consacră statul de drept, caracterul democratic al statului și garantarea pluralismului politic, alin. (4) care instituie principiul separației puterilor și alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 2 alin. (1) referitor la suveranitatea națională, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivității legii civile, art. 16 privind principiul egalității în drepturi a cetățenilor, art. 21 referitor la accesul liber la justiție, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 61 - Rolul și structura Parlamentului, art. 63 alin. (5) referitor la continuarea procedurii legislative la expirarea mandatului Parlamentului, art. 80 - Rolul Președintelui, art. 101 - Indemnizația și celelalte drepturi ale Președintelui României, art. 124 alin. (1) privind principiul înfăptuirii justiției în numele legii, art. 126 alin. (6) referitor la controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, art. 142 alin. (1) privind rolul Curții Constituționale și art. 147 - Deciziile Curții Constituționale. De asemenea, este menționat art. 1 cu privire la protecția proprietății din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

20.Examinând excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 243/2021, Curtea observă că propunerea legislativă privind modificarea și completarea Legii nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de Președinte al României a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaților la data de 27 iulie 2020, iar la aceeași dată a fost înaintată la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, unde a fost înregistrată pentru dezbatere în data de 28 iulie 2020. După primirea avizului Consiliului Economic și Social și al Consiliului Legislativ, la data de 1 septembrie 2020 inițiativa legislativă a fost prezentată în Biroul permanent al Senatului și trimisă pentru dezbatere în fond la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări. În data de 7 octombrie 2020, Plenul Senatului a aprobat prelungirea termenului de adoptare tacită reglementat de art. 75 alin. (2) din Constituție de la 45 la 60 de zile, acesta urmând să se împlinească în data de 30 octombrie 2020. La data de 28 decembrie 2020, după începerea mandatului noului Parlament ales ca urmare a scrutinului electoral din data de 6 decembrie 2020, Senatul a anunțat constatarea faptului că inițiativa legislativă a fost adoptată de această Cameră în condițiile art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituție și a fost trimisă Camerei Deputaților, în calitate de Cameră decizională, care a adoptat-o, cu modificări, în data de 7 septembrie 2021.21. În acest context, autorul excepției de neconstituționalitate pune problema încălcării dispozițiilor art. 63 alin. (5) din Legea fundamentală, întrucât, contrar prevederilor constituționale invocate, inițiativa legislativă nu a fost înscrisă pe ordinea de zi a Parlamentului precedent, pentru a-și putea continua procedura legislativă în noul Parlament. Ca atare, Curtea observă că trebuie să examineze dacă inițiativele legislative înregistrate la una dintre Camerele Parlamentului, în calitate de primă Cameră sesizată, și pentru care s-a împlinit termenul constituțional de adoptare, dar care nu au fost înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului al cărui mandat a încetat în condițiile art. 63 din Constituție, își continuă procedura legislativă în noul Parlament.

22.Pentru a determina însă incidența art. 63 alin. (5) din Legea fundamentală cu privire la procedura de adoptare a legii criticate, Curtea apreciază ca fiind necesară expunerea jurisprudenței sale referitoare la principiul bicameralismului și art. 75 din Constituție. Prevederile art. 75 din Constituție cuprind mecanisme menite să facă efectivă aplicarea concomitentă atât a normei-principiu prevăzute de art. 61 alin. (1) din Constituție, care acordă Parlamentului puterea de legiferare, cât și celei de la art. 61 alin. (2), care instituie alcătuirea duală a Parlamentului. Astfel, art. 75 alin. (1) stabilește că ambele Camere deliberează și instituie distincția dintre prima Cameră sesizată și a doua Cameră sesizată. Propunerea legislativă sau proiectul de lege se supune spre dezbatere și adoptare primei Camere sesizate, care, potrivit art. 75 alin. (3) din Legea fundamentală, poate să adopte ori să respingă proiectul sau propunerea legislativă. Proiectul/Propunerea adoptat/adoptată sau, după caz, respins/respinsă de către prima Cameră sesizată va fi trimis/trimisă spre dezbatere celei de a doua Camere, care, la rândul ei, poate să adopte sau să respingă proiectul/propunerea legislativă. Cu alte cuvinte, în implementarea art. 61 alin. (2) din Constituție, puterea constituantă, prin prevederile art. 75 alin. (3) din Legea fundamentală, acordă fiecăreia dintre cele două Camere autonomie perfectă de deliberare, în sensul că prima Cameră sesizată poate să adopte un proiect/o propunere pe care a doua Cameră să îl/o respingă sau, după caz, să respingă un proiect/ o propunere pe care, ulterior, a doua Cameră să îl/o adopte.

23.Cu toate acestea, acordarea unei asemenea autonomii nelimitate fiecărei Camere ar face inefectiv și chiar imposibil procesul de legiferare. Tocmai această situație de blocaj în procesul de legiferare este împiedicată de art. 75 alin. (3) din Constituție, care prevede că a doua Cameră decide definitiv. În concluzie, puterea constituantă, prin art. 75 alin. (3) din Legea fundamentală, a urmărit să armonizeze două exigențe de rang constituțional. Pe de o parte, a impus obligația ca orice propunere/proiect să fie dezbătută/dezbătut de fiecare Cameră în parte, fiecare dintre acestea având posibilitatea să decidă în mod independent de cealaltă. Pe de altă parte, a eliminat posibilitatea blocajului instituțional, prin acordarea celei de a doua Camere sesizate a puterii de a decide definitiv, în situațiile în care rezultatul deliberării sale este diferit de rezultatul deliberării primei Camere sesizate.

24.Curtea Constituțională, în mod judicios, a stabilit echilibrul dintre exigențele mai sus analizate și, în esență, a statuat că puterea celei de a doua Camere sesizate de a decide definitiv cu privire la proiectul/propunerea dezbătut/dezbătută de ambele Camere nu poate servi ca pretext pentru a elimina sau a afecta competența primei Camere sesizate de a dezbate propunerea/ proiectul.

25.Curtea reține că, în jurisprudența sa, a dezvoltat o veritabilă doctrină a bicameralismului și a modului în care acest principiu este reflectat în procedura de legiferare. Ținând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului român și de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a țării, Constituția nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut și de cealaltă Cameră (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 53). Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituționale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră (spre exemplu, Decizia nr. 393 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 16 iulie 2019, paragraful 66, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 32, sau Decizia nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008). Ca urmare, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracție de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Așa fiind, modificările și completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptat/adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia și la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situația ca o singură Cameră, și anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, precitată, paragraful 53).

26.În considerarea doctrinei bicameralismului, Curtea Constituțională a protejat competența primei Camere sesizate de a dezbate propunerea/proiectul în exact aceleași condiții în care aceasta/acesta va fi dezbătută de a doua Cameră sesizată. Constituția, mai exact art. 75 alin. (3), instituie o simetrie perfectă, cu alte cuvinte competențe egale, în ceea ce privește dezbaterea asupra proiectului/propunerii legislative, reglementând o asimetrie de putere între cele două Camere (în favoarea celei de-a doua Camere) numai cu privire la situația în care cele două Camere oferă soluții legislative diferite/opuse uneia/unuia și aceleiași/ aceluiași propuneri/proiect.

27.Desigur că principiul bicameralismului nu reprezintă o anihilare a competenței celei de a doua Camere sesizate de a decide definitiv cu privire la propunerea/proiectul dezbătută/dezbătut de prima Cameră sesizată. În examinarea respectării acesteia, trebuie să se realizeze o comparație între conținutul propunerii/proiectului de lege și amendamentele aduse acesteia/acestuia de către cea de-a doua Cameră. Eventuala încălcare a bicameralismului nu rezultă eo ispo din simpla diferență, eventual radicală, în conținutul celor două elemente. Singura condiție, minimală în realitate, pe care o impune art. 75 din Constituție este ca a doua Cameră să fi dat posibilitatea primei Camere să dezbată propunerea/proiectul. Astfel, dacă prima Cameră a avut prilejul să se pronunțe în cursul procedurii asupra conținutului textului adoptat de Camera decizională înseamnă că principiul bicameralismului este respectat. Nevoia ca a doua Cameră sesizată să lase și primei Camere sesizate posibilitatea de a dezbate (și nu de a decide definitiv) nu reprezintă o simplă chestiune de oportunitate de legiferare, care să poată fi neutralizată de către puterea constituțională a celei de-a doua Camere de a decide definitiv cu privire la o propunere/un proiect de lege.

28.Având în vedere cele mai sus expuse, Curtea reține că voința legiuitorului constituant a fost aceea de a permite fiecărei Camere să se pronunțe asupra inițiativelor legislative în sensul adoptării sau respingerii acestora.

29.În ceea ce privește termenul de 45 de zile și, respectiv, de 60 de zile prevăzut de art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituție, Curtea observă că Legea fundamentală instituie o prezumție absolută, în virtutea căreia o inițiativă legislativă, chiar dacă nu a fost adoptată de prima Cameră, se consideră adoptată prin simpla trecere a timpului. Prezumția se bazează pe o presupusă acceptare tacită a propunerii legislative și pe lipsa obiecțiilor primei Camere sesizate. Așa cum s-a reținut în jurisprudența instanței de contencios constituțional (Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1087 din 21 decembrie 2018, paragraful 83), termenul de 45 de zile, respectiv de 60 de zile, prevăzut la art. 75 alin. (2) din Constituție, este un termen de decădere care privește raporturile constituționale dintre autoritățile publice, respectiv raporturile dintre cele două Camere ale Parlamentului, pe de o parte, și dintre acestea și Guvern, pe de altă parte. La împlinirea acestui termen, dreptul și, totodată, obligația primei Camere să dezbată o inițiativă legislativă încetează, legea considerându-se adoptată în forma depusă de inițiator. Ca efect al împlinirii acestui termen se naște dreptul Camerei decizionale de a se pronunța asupra inițiativei adoptate în condițiile art. 75 alin. (2) și de a decide definitiv. De asemenea, împlinirea acestui termen are drept consecință imposibilitatea membrilor primei Camere de a mai formula amendamente, dincolo de acest interval de timp stabilit de Constituție propunerile parlamentarilor sau ale comisiilor nemaifiind admisibile. Aceeași este consecința și pentru Guvern care, dincolo de acest termen, nu mai poate formula și depune amendamente cu privire la legea respectivă în cadrul primei Camere sesizate, nu mai poate solicita dezbaterea acesteia în procedură de urgență sau înscrierea ei cu prioritate pe ordinea de zi, toate aceste drepturi putând fi exercitate de Guvern doar în cadrul Camerei decizionale.

30.În ceea ce privește modul de calcul al termenelor pe care prima Cameră sesizată le are la dispoziție pentru a se pronunța asupra unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative, Curtea a constatat că, în absența oricăror norme constituționale exprese, fiind termene ce privesc desfășurarea raporturilor constituționale dintre autoritățile publice, deci termene de drept public, acestea urmează regula stabilită de jurisprudența constantă a instanței de contencios constituțional. Prin urmare, așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții, termenele care privesc desfășurarea raporturilor constituționale dintre autoritățile publice, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere (a se vedea Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999). Totodată, în Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010, Curtea a reținut că prevederile Codului de procedură civilă referitoare la calculul termenelor procedurale nu sunt aplicabile în dreptul public, supus regulii în virtutea căreia termenele, în acest domeniu, se calculează pe zile calendaristice, în sensul că se include în termen și ziua în care acesta începe să curgă și ziua când se împlinește. Ca atare, termenele de 45 de zile, respectiv de 60 de zile, prevăzute de art. 75 alin. (2) din Constituție, privesc desfășurarea raporturilor constituționale dintre autoritățile publice, deci de drept public, astfel încât acestea se calculează pe zile calendaristice.

31.Totodată, din interpretarea sistematică a dispozițiilor constituționale ale art. 75 alin. (2) și a celor ale art. 66 referitoare la sesiunile celor două Camere ale Parlamentului, Curtea apreciază că singura ipoteză în care termenele de adoptare tacită ar putea fi suspendate este aceea în care intervine vacanța parlamentară, respectiv perioada dintre sesiunile parlamentare ordinare, în condițiile în care nu s-a solicitat întrunirea în sesiune extraordinară, la cererea Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor. Astfel, Curtea reține că, potrivit art. 66 alin. (1) din Constituție, „Camera Deputaților și Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie și nu poate depăși sfârșitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie și nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie“. Ca atare, sistemul constituțional român instituie regula sesiunilor periodice, și nu a celor permanente. Prin urmare, între cele două perioade prevăzute de art. 66 alin. (1) din Constituție pentru cele două sesiuni ordinare, în absența unei cereri de convocare a unei sesiuni extraordinare, termenele prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituție trebuie considerate suspendate. În această situație, ele se vor calcula pe zile calendaristice, în sensul că se include în termen ziua în care acesta începe să curgă și ziua când acesta se împlinește, cu excluderea însă a perioadei vacanței parlamentare, așa cum aceasta este reglementată în art. 66 alin. (1) din Constituție.

32.În speță, Curtea reține că termenul de 45 de zile, prelungit la 60 de zile la prima Cameră sesizată, nu a fost suspendat, întrucât încetarea mandatului Parlamentului precedent și începerea mandatului noului Parlament ales ca urmare a scrutinului electoral din data de 6 decembrie 2020 au avut loc în interiorul aceleiași a doua sesiuni parlamentare ordinare a anului 2020.33. Ca atare, în acord cu jurisprudența sa evocată mai sus, Curtea constată că, la data împlinirii termenului prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituție, inițiativele legislative se consideră adoptate de prima Cameră sesizată, iar prezentarea inițiativelor legislative adoptate tacit în plenul primei Camere sesizate este doar un act formal, care nu poate nici să prelungească termenul constituțional, nici să confere alte valențe expirării sale, acesta rămânând un termen de decădere. O altă concluzie ar fi aceea că simpla încetare a mandatului Parlamentului și, corelativ, începerea mandatului noului Parlament ar putea să lipsească de eficacitate prevederile constituționale ale art. 75 alin. (2) teza a treia.

34.Or, art. 63 alin. (5) din Constituție reprezintă o normă specială în privința reglementării regimului juridic al inițiativelor legislative care se află în procedura legislativă la prima Cameră sesizată și care nu au fost adoptate nici expres, nici tacit de aceasta. Având în vedere că Legea nr. 243/2021 a fost adoptată tacit de prima Cameră până la încetarea mandatului Parlamentului precedent, Curtea reține că propunerea legislativă astfel adoptată nu putea constitui obiectul normelor speciale antereferite, astfel încât începerea mandatelor noului Parlament ales nu pune problema încetării procedurii legislative cu privire la aceasta, ci, dimpotrivă, a continuării procesului legislativ în conformitate cu exigențele art. 75 din Constituție și chiar cu esența art. 63 din Legea fundamentală care instituie principiul asigurării continuității activității legislative.

35.În consecință, critica de neconstituționalitate extrinsecă referitoare la procedura de adoptare a Legii nr. 243/2021, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 63 alin. (5), urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

36.Curtea reține că art. 101 din Legea fundamentală, cuprins în titlul III - Autoritățile publice, capitolul II - Președintele României, prevede că „Indemnizația și celelalte drepturi ale Președintelui României se stabilesc prin lege.“ Astfel, Constituția consacră drepturile de care beneficiază Președintele României, în perioada exercitării funcției și după încetarea mandatului, și lasă în sarcina legiuitorului ordinar stabilirea conținutului și a întinderii acestora. Prin Legea nr. 406/2001 au fost stabilite o serie de drepturi pentru persoanele care au avut calitatea de Președinte al României/șefi de stat și de care aceste persoane beneficiază de la data încetării mandatului, drepturi viagere care, în prezent, sunt reglementate astfel: folosința gratuită a unei locuințe de protocol și a unui spațiu pentru organizarea cabinetului de lucru, încadrat cu un post de consilier și un post de secretar, ambele atribuite cu destinația de reședință; o indemnizație lunară în cuantum egal cu 75% din indemnizația acordată Președintelui României în exercițiu; pază și protecție, precum și folosința gratuită a unui autoturism, asigurate permanent de Serviciul de Protecție și Pază, potrivit reglementărilor în vigoare; folosința gratuită pe o perioadă de maximum 12 luni a unei locuințe, cu destinația de reședință, în suprafață de maximum 200 mp, în perioada executării lucrărilor de reparații capitale la imobilul atribuit cu destinația de reședință; efectuarea, la cerere, a unui control medical complet anual, în cadrul Spitalului Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila“ [art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din Legea nr. 406/2001, cu modificările și completările ulterioare]. Modalitățile concrete privind exercitarea drepturilor prevăzute la art. 2 lit. a) și c) se stabilesc prin hotărâre a Guvernului [art. 3 alin. (2) din Legea nr. 406/2001].

37.În redactarea sa inițială, Legea nr. 406/2001, la art. 1 alin. (3), prevedea că persoana căreia i-a încetat calitatea de șef al statului român ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni pentru care a fost condamnată definitiv sau ca urmare a demiterii din funcție prin referendum nu beneficiază de drepturile mai sus menționate, iar la art. 4 alin. (1) prevedea că persoanele beneficiare de prevederile prezentei legi își pierd drepturile acordate în cazul săvârșirii unei infracțiuni, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate. Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 243/2021 care, printr-un articol unic, a adus modificări art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, adăugând un nou caz de pierdere a drepturilor prevăzute de această lege, respectiv eliminarea acordării drepturilor respective în cazul persoanelor care au ocupat funcția de șef al statului român dacă despre acestea s-a constatat definitiv că au avut calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia.

38.În acest context, Curtea reține că, potrivit art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 12 septembrie 2011, propunerile de candidați pentru alegerea Președintelui României sunt însoțite, printre altele, de o declarație pe propria răspundere a candidatului în sensul că a avut sau nu calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia, fără însă a se stabili vreo sancțiune în ceea ce privește posibilitatea ca persoana care candidează să fi avut calitatea de lucrător sau colaborator al Securității.

39.Prin Decizia nr. 772 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 4 februarie 2015, paragraful 27, sau Decizia nr. 493 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 26 decembrie 2023, paragraful 17, Curtea a reținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008, urmărește deconspirarea prin consemnarea publică a acestor persoane, fără să promoveze răspunderea juridică și politică a acestora și fără să creeze premisele unei forme de răspundere juridică și morală colectivă, pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informații, în condițiile lipsei de vinovăție și a unei încălcări a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (a se vedea, spre exemplu, și Decizia nr. 436 din 15 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 9 iunie 2010, și Decizia nr. 760 din 7 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 668 din 20 septembrie 2011). Astfel, acțiunile promovate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității nu tind spre obținerea unei condamnări judiciare, consecința acestora rezumându-se la simpla aducere la cunoștința publică a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești în acțiunile în constatarea calității de lucrător sau colaborator al Securității (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.380 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 24 ianuarie 2011).

40.Or, aceste considerente au valoare de principiu, iar Legea nr. 243/2021, care stabilește ope legis sancțiuni pentru persoanele ale căror drepturi sunt reglementate prin Legea nr. 406/2001, fără să conțină, pe de o parte, circumstanțierile menționate în jurisprudența Curții Constituționale redată la paragraful anterior și, pe de altă parte, norme intertemporale cu privire la aplicarea în timp a soluției legislative preconizate, este lipsită de previzibilitate și este contrară dispozițiilor constituționale referitoare la principiul legalității cuprins în art. 1 alin. (5).

41.Cu privire la critica de neconstituționalitate a Legii nr. 243/2021, prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, Curtea observă că principiul neretroactivității legii este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul său de reglementare. Singura excepție pe care o îngăduie norma constituțională privește legea penală sau contravențională mai favorabilă. Ca atare, textul constituțional instituie o regulă imperativă de la care nu se poate deroga în materie civilă, indiferent dacă este vorba despre legi materiale sau legi procesuale. Consecințele consacrării principiului neretroactivității în Constituție sunt foarte severe și ridicarea la rang de principiu constituțional garantează securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, constituind o expresie a principiului separației puterilor în stat, respectiv separația dintre puterea legislativă, pe de o parte, și puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte (a se vedea în acest sens Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014, paragraful 46).

42.Acțiunea în timp a normei juridice se raportează, în mod principial, la un moment univoc, respectiv cel al constituirii situației juridice reglementate. În raport cu acest moment, orice normă juridică ulterioară ar fi retroactivă dacă își propune să reglementeze post-factum momentul constituirii unei situații juridice epuizate prin însuși faptul constituirii sale (facta praeterita) ori situații juridice aflate în derulare (facta pendentia) sau efectele juridice ale unor asemenea situații ce intervin ori urmează să intervină (facta futura), în cazul în care respectiva situație juridică își are sorgintea, nemijlocită sau mijlocită, într-un act juridic anterior intrării în vigoare a noii reglementări (Decizia nr. 287 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 12 august 2004).

43.De asemenea, Curtea mai reține că ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Însă legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea acesteia în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi. Neadmiterea unei atari soluții ar determina rezolvarea diferențiată a aceleiași situații juridice, aplicând persoanelor aflate în aceeași situație juridică un tratament discriminatoriu, contrar spiritului legii noi (pentru identitate de rațiune, a se vedea Decizia nr. 657 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2019, paragraful 21, și Decizia nr. 812 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 11 decembrie 2006).

44.Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de față, Curtea reține că statutul de fost Președinte al României se dobândește la momentul încetării mandatului de Președinte al României, în condițiile stabilite de Constituție. Ca atare, regimul juridic al acestui statut se definește, se structurează și se configurează în raport cu normele de drept substanțial aflate în dreptul pozitiv la momentul dobândirii statutului de fost Președinte al României. Orice modificare a acestui regim juridic în oricare dintre componentele sale nu poate viza o situație juridică deja epuizată.

45.Rezultă că, ori de câte ori o lege își propune să modifice regimul juridic asociat intrinsec și imanent unei situații juridice consumate/epuizate, aceasta repune în discuție o situație definitiv consolidată, neagă suveranitatea legii în baza căreia a fost dobândit respectivul regim juridic și consacră o paradigmă juridică distonantă în raport cu principiul neretroactivității legii civile. Modificarea și reașezarea printr-o lege ulterioară a regimului juridic aplicabil unor situații juridice epuizate echivalează cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție.

46.Prin urmare, aplicând considerentele mai sus menționate la normele deduse controlului de constituționalitate, Curtea constată că Legea nr. 243/2021 contravine principiului neretroactivității legii civile.

47.În acest context, un alt aspect ce trebuie reliefat îl reprezintă încălcarea principiului securității juridice, concept care se definește ca un complex de garanții de natură sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională să asigure atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și a libertăților fundamentale (a se vedea Decizia nr. 845 din 18 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 13 mai 2021, paragrafele 92 și 93, și Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68). Referitor la același principiu, instanța de la Strasbourg a reținut că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunțată în Cauza Androne împotriva României, paragraful 44, sau Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, odată ce statul adoptă o soluție, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate și coerență rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluții (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92, sau Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 33). Mai mult, prin jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că principiul securității juridice nu se definește numai prin stabilitatea dreptului, ci și prin receptarea organică în ordinea normativă a noilor soluții legislative promovate (Decizia nr. 402 din 19 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 10 ianuarie 2025, paragraful 30).

48.Curtea, în jurisprudența sa, a subliniat că principiul securității juridice exprimă, în esență, faptul că cetățenii trebuie protejați contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă să o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă și previzibilă (Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012). Omisiunea de a reglementa norme tranzitorii menite să asigure coerența cadrului normativ reprezintă o încălcare a exigențelor constituționale referitoare la principiul legalității, în componenta referitoare la principiul securității juridice, care impune legiuitorului limite în activitatea de modificare a normelor juridice, limite care să asigure stabilitatea regulilor instituite. Astfel, respectarea art. 26 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010 - referitoare la dispozițiile tranzitorii - concură la asigurarea unei legislații ce respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare (Decizia nr. 845 din 18 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 13 mai 2021, paragraful 101). Astfel, rolul dispozițiilor tranzitorii este acela de a permite o trecere graduală și firească în timp de la situația de fapt și de drept existentă la cea urmărită/avută în vedere de noua reglementare. Această tranziție nu presupune o escamotare a situației-premisă, ci acceptarea acesteia pentru a se realiza evoluția treptată către finalitatea urmărită. De asemenea, tranziția nu poate fi realizată ex abrupto, ci este necesară o abordare echilibrată și rațională, care să asigure previzibilitatea normativă în domeniul vizat. Atingerea rezultatului urmărit se realizează în timp, în mod firesc, astfel ca destinatarii actului să nu fie expuși unor situații aleatorii pe care însăși reglementarea normativă adoptată o creează (Decizia nr. 467 din 2 august 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 7 august 2023, paragraful 123).

49.De aceea, art. 26 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 24/2000 prevede că „Proiectul de act normativ trebuie să cuprindă soluții legislative pentru situații tranzitorii, în cazul în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi sau situații juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu și-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementări“. De asemenea, art. 54 din aceeași lege prevede că „(1) Dispozițiile tranzitorii cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ.

(2)Dispozițiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc și să evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive.“50. Ca atare, nevoia stabilirii unor norme intertemporale este nu numai necesară, dar și imperativă atunci când se adoptă norme de drept substanțial care reglementează probleme cu un grad ridicat de complexitate din punctul de vedere al aplicării lor în timp. Astfel, legiuitorului îi revenea obligația de a stabili reperele temporale în funcție de care aplicarea soluției legislative adoptate trebuie realizată, precum și necesara corelare cu prevederile ansamblului legislativ respectiv, în consonanță cu normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000.

51.Având în vedere că, astfel cum s-a arătat și mai sus, legiuitorul nu a însoțit modificările aduse legii de norme tranzitorii exprese, menite să asigure previzibilitate și certitudine modului de conformare la noile cerințe legale, în lipsa elementelor de circumstanțiere menționate mai sus, instanța constituțională constată că Legea nr. 243/2021 a fost adoptată cu încălcarea principiului securității juridice, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție.

52.Prin urmare, având în vedere conținutul Legii nr. 243/2021, Curtea reține că viciul de neconstituționalitate constatat în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) și ale art. 15 alin. (2) din Constituție afectează reglementarea în ansamblul său, întrucât vizează aplicarea în timp a legii noi și lipsa normelor tranzitorii care să stabilească situația raporturilor juridice deja existente, create în virtutea actelor normative în vigoare anterior modificărilor operate prin această lege. Constatarea neconstituționalității legii în ansamblul său determină ca, față de jurisprudența Curții Constituționale în materie, să nu se mai impună examinarea celorlalte critici punctuale formulate în raport cu celelalte articole din Legea fundamentală invocate de autorul excepției de neconstituționalitate (Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 87, Decizia nr. 722 din 7 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 13 noiembrie 2020, paragraful 86).

53.În ceea ce privește efectele prezentei decizii, sub aspectul constatării neconstituționalității Legii nr. 243/2021, având în vedere că, potrivit prevederilor art. 62 din Legea nr. 24/2000, „Dispozițiile de modificare și de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“, ca urmare a constatării neconstituționalității Legii nr. 243/2021, în ansamblul său, dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, se aplică în redactarea avută anterior modificărilor operate prin Legea nr. 243/2021.

54.Referitor la dispozițiile criticate din Legea nr. 554/2004, Curtea reține că acestea reglementează cu privire la condițiile suspendării executării actului administrativ individual de către instanța de judecată.

55.Din analiza motivării excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că, în realitate, autorul acesteia dorește ca instanța de contencios constituțional să stabilească faptul că aceste dispoziții sunt aplicabile în cauza dedusă judecății în fond. Or, acestea nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate, ci elemente care țin de interpretarea și aplicarea legii în raport cu situațiile concrete supuse judecății, care sunt și rămân la aprecierea instanței de judecată sesizate cu soluționarea în fond a cauzei, fiind o problemă de legalitate și excedează competenței instanței de contencios constituțional. În același timp, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea nu are competența să modifice sau să completeze dispozițiile de lege supuse controlului de constituționalitate și nici nu este competentă să controleze constituționalitatea unei interpretări date de o anumită instanță judecătorească textelor legale criticate, astfel încât excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă ca inadmisibilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 15).

56.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Traian Băsescu în Dosarul nr. 2.798/2/2022 al Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și constată că Legea nr. 243/2021 pentru modificarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român, în ansamblul său, este neconstituțională.

2.Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) și ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepție ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe judecătorești.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 1 iulie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

pentru MARIAN ENACHE,

în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Ionița Cochințu