Decizia nr. 709 din 5 noiembrie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Stoian Anton, Alexandra Corina Anton, Violeta Anișoara Anton, Alexandru Alin Ezaru, Dochița Ezaru, Ștefan Ionuț Ezaru și de Vasilică Marian Ochian în Dosarul nr. 2.123/287/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.363D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând în acest sens jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4.Prin Încheierea nr. 291/RC din 30 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 2.123/287/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Stoian Anton, Alexandra Corina Anton, Violeta Anișoara Anton, Alexandru Alin Ezaru, Dochița Ezaru, Ștefan Ionuț Ezaru și de Vasilică Marian Ochian cu ocazia verificării admisibilității în principiu a unei cereri de recurs în casație formulate de către părțile civile.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, întrucât motivele de recurs în casație, precum și soluțiile ce pot fi pronunțate privesc exclusiv acțiunea penală - cu eventuala influență a acesteia asupra laturii civile a cauzei penale -, fără să existe motive de recurs în casație care să poată fi invocate de către partea civilă și partea responsabilă civilmente exclusiv în ceea ce privește latura civilă, deși Codul de procedură penală prevede atât dreptul la recurs în casație al părții civile și al părții responsabile civilmente, cât și soluțiile instanței cu privire la recursul în casație care vizează greșita soluționare a laturii civile. Arată că, potrivit prevederilor art. 436 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, partea civilă și partea responsabilă civilmente au dreptul să declare recurs în casație atât în ceea ce privește latura civilă, cât și referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă. De asemenea, dispozițiile art. 448 alin. (2) din Codul de procedură penală fac referire la situația în care recursul în casație vizează greșita soluționare a laturii civile. Prin urmare, dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală nu se corelează cu prevederile art. 436 alin. (1) lit. c) și ale art. 448 alin. (2) din același cod. Astfel, partea civilă și partea responsabilă civilmente se află într-o imposibilitate obiectivă de a contesta considerentele hotărârii pronunțate în apel, întrucât motivele de recurs în casație - prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală - se limitează doar la latura penală a cauzei, având în vedere că nu conțin prevederi specifice acțiunii civile. Așadar, părții civile și părții responsabile civilmente le este îngrădit accesul la justiție, fiind creată o situație discriminatorie în privința acestor părți, în condițiile în care, în realitate, doar procurorul și inculpatul au posibilitatea declarării recursului în casație. Invocă în acest sens considerentele Deciziei nr. 540 din 12 iulie 2016, prin care Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casație a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, este neconstituțională. Astfel, prin analogie cu cele reținute în decizia mai sus menționată, consideră că exigențele dreptului la un proces echitabil impun asigurarea verificării pe calea recursului în casație - și la inițiativa părții civile și a părții responsabile civilmente, în calitatea acestora de titulari ai acestei căi extraordinare de atac - a legalității deciziilor pronunțate în apel, exclusiv cu privire la latura civilă a cauzei penale.

6.Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală nu creează discriminare între diferiții titulari ai dreptului de a promova recurs în casație, întrucât aceștia au posibilitatea de a uza de calea de atac în condiții asemănătoare, în concordanță însă cu poziția lor procesuală și cu specificul interesului procesual urmărit. Prin urmare, nu poate fi reținută încălcarea principiului egalității în drepturi. De asemenea, apreciază că dispozițiile de lege criticate nu limitează nici accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil al părților civile, de vreme ce această categorie de părți are posibilitatea de a promova calea de atac în condiții și pentru motive similare celor recunoscute celorlalți participanți la proces. Efectele distincte ale motivelor de casare incidente asupra soluției dispuse în latura penală a cauzei - comparativ cu cea dispusă în acțiunea civilă - derivă din particularitățile celor două categorii de acțiuni și din specificul poziției părților, fără a contraveni exigențelor constituționale invocate.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că, în contextul noii politici penale în care se urmărește asigurarea celerității procesului penal, au fost restrânse cazurile de casare numai la anumite motive de nelegalitate, fiind eliminate cele formale și fără un impact major asupra legalității. Consideră că dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii sau discriminări, astfel că sunt conforme cu prevederile art. 16 din Constituție.

9.Avocatul Poporului precizează că își menține punctul de vedere reținut în Decizia Curții Constituționale nr. 490 din 30 iunie 2016, în sensul că prevederile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale. În acest sens arată că restrângerea de către legiuitor a titularilor dreptului de a formula cerere de recurs în casație la cei prevăzuți de dispozițiile art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală și a motivelor de casare la cele stabilite de prevederile art. 438 alin. (1) din același cod este justificată de finalitatea recursului în casație, aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, precum și de natura acesteia, aceea de cale extraordinară de atac. Referitor la criticile de neconstituționalitate aduse dispozițiilor de lege criticate prin raportare la prevederile art. 21 din Constituție, apreciază că nici acestea nu pot fi reținute, deoarece finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise de instanțele de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Totodată, necesitatea îndreptării hotărârilor penale definitive contrare legii trebuie conciliată cu autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri și cu nevoia de a asigura stabilitatea raporturilor juridice formate pe baza lor. Prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație, legiuitorul a urmărit atât degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În plus, dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală constituie reguli de procedură, iar acestea pot fi stabilite numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție.

10.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, pct. 1 fiind modificat, iar pct. 2-6, 9, 10, 13 și 14 fiind abrogate prin prevederile pct. 266 și, respectiv, ale pct. 267 din cuprinsul art. 102 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispozițiile de lege criticate au următorul cuprins:

(1)Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

1.în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;2-6. abrogate7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

8.în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;9-10. abrogate11. nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată;

12.s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;13-14. abrogate.

13.În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi și ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.

14.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție - invocate și în prezenta cauză - și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iunie 2019, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

15.În acest sens, prin decizia citată anterior, paragrafele 13-23, Curtea a observat că - spre deosebire de situația analizată prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, care a vizat recursul drept cale ordinară de atac -, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, soluționarea recursului în casație fiind dată în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Codul de procedură penală a revenit, astfel, la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, constând în fond și apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Potrivit dispozițiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac a recursului în casație sunt: procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă; inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, precum și partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă.

16.Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casație sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situațiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătorești pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestației. Motivele de recurs în casație prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală vizează: nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greșit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greșită a grațierii pedepsei aplicate inculpatului și aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

17.Raportând prevederile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală la scopul recursului în casație, Curtea a statuat în jurisprudența sa că restrângerea de către legiuitor a sferei cazurilor în care se poate face recurs în casație la cele prevăzute de textul de lege criticat este justificată de finalitatea instituției analizate - aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile - și de natura acesteia - de cale extraordinară de atac. Curtea a reținut că, așa cum reiese și din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație - prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casație, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestație în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 15, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 743 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017, paragrafele 27 și 28, Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragrafele 23 și 24, și Decizia nr. 517 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din 8 noiembrie 2017, paragraful 22).

18.Prin Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2019, mai sus menționată, Curtea a observat că unele dintre motivele de casare reglementate de textul de lege criticat pot fi invocate atât cu privire la soluționarea laturii penale, cât și cu privire la soluționarea laturii civile a cauzei, astfel că nu poate fi reținută critica potrivit căreia dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală creează discriminare - sub aspectul posibilității invocării cazurilor de casare cu privire la soluționarea laturii civile a cauzei - între partea civilă și partea responsabilă civilmente, pe de o parte, și procuror și inculpat, pe de altă parte.

19.Referitor la principiul egalității în fața legii, Curtea a reținut în jurisprudența sa că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, și Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28).

20.Totodată, Curtea Constituțională - făcând referire la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Ciprului, paragraful 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reținut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, și Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25).

21.Prin Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2019, citată anterior, Curtea a constatat că din cele cinci cazuri de casare prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, în limitele cărora instanța de recurs în casație poate examina cauza, primul - necompetența instanței - se referă la încălcarea normelor de procedură, iar celelalte vizează încălcarea legii penale și, contrar criticilor de neconstituționalitate, unele dintre acestea pot avea implicații și în soluționarea acțiunii civile, așa cum a statuat deja Curtea în jurisprudența sa (Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, citată anterior, paragraful 17, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, paragraful 22). Sub acest aspect, Curtea a reținut că motivele de casare care au incidență cu privire la soluționarea laturii civile a procesului penal sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7, 8 și 11 din Codul de procedură penală, cazul de la pct. 12 al articolului menționat vizând exclusiv latura penală a cauzei.

22.Pentru argumentele mai sus arătate, Curtea a statuat că dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă principiile fundamentale privind egalitatea în fața legii, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, principii consacrate de prevederile art. 16 alin. (1) și ale art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție.

23.Totodată, Curtea a observat că susținerile cu privire la lipsa de corelare dintre dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe de o parte, și cele ale art. 436 alin. (1) lit. c) și ale art. 448 alin. (2) din același cod, pe de altă parte, sunt formulate cu ignorarea faptului că, oricât de clar ar fi redactată norma legală criticată, subzistă un element inevitabil de interpretare judiciară. În plus, așa cum a reținut Curtea în jurisprudența sa, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederile constituționale pretins violate, iar nu compararea cu alte dispoziții de lege și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la prevederi ori principii ale Constituției (Decizia nr. 409 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 26 august 2014, paragraful 23, Decizia nr. 262 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 16 iunie 2015, paragrafele 15 și 16, și Decizia nr. 55 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragrafele 35 și 36).

24.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin decizia mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

25.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Stoian Anton, Alexandra Corina Anton, Violeta Anișoara Anton, Alexandru Alin Ezaru, Dochița Ezaru, Ștefan Ionuț Ezaru și de Vasilică Marian Ochian în Dosarul nr. 2.123/287/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 noiembrie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana-Cristina Puică