Decizie nr. 738 din 19 septembrie 2012

Cu Adresa nr. 16/441 din 19 iulie 2012, secretarul general al Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor articolului unic pct. 2 subpct. 5 cu privire la introducerea art. 28^1 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, formulată de un număr de 63 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal. Această sesizare a fost semnată de către următorii deputaţi: Mircea-Nicu Toader, Doiniţa-Mariana Chircu, Sorin Andi Pandele, Cornel Ghiţă, Cristina Elena Dobre, Stelian Ghiţă-Eftimie, Eugen Bădălan, Nicolae Bud, Viorel Baican, Lucian Nicolae Bode, Valeriu Alecu, Marius Gondor, Maria Stavrositu, Stelian Fuia, Sulfina Barbu, Mihai Stroe, Mihai Cristian Apostolache, Daniel Geantă, Iulian Vladu, Teodor-Marius Spînu, Nicuşor Păduraru, Victor Boiangiu, Adrian Rădulescu, Viorel Cărare, Cristian Petrescu, Samoil Vîlcu, Constantin Chirilă, Clement Negruţ, Mircea Marin, Constantin Militaru, Gheorghe Ialomiţianu, Gabriel Andronache, Carmen Axenie, Marius Dugulescu, Iosif Ştefan Drăgulescu, Constantin Dascălu, Mihai Surupăceanu, Dan-Radu Zătreanu, Daniel Buda, Iosif Veniamin Blaga, Ioan Botiş, Cornel Ştirbeţ, Florian Gelu Vişan, Valeriu Tabără, Raluca Turcan, Roberta Alma Anastase, Vasile Gherasim, Cristian Boureanu, Marius Rogin, Răzvan Mustea-Şerban, Theodor Paleologu, Monica Maria Iacob-Ridzi, Ioan Holdiş, Toader Stroian, Alin Silviu Trăşculescu, Ioan Oltean, Tinel Gheorghe, Zamfir Iorguş, Florin Postolachi, Iustin Cionca Arghir, Bogdan Cantaragiu, Adrian Florescu şi Sorin Zamfirescu.

Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 5.016 din 19 iulie 2012 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.258A/2012.

În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate autorii susţin că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a cărei lege de aprobare este supusă controlului de constituţionalitate, au fost ştirbite competenţele Curţii Constituţionale, în sensul că atribuţia de control al constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului şi ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, reglementată prin Legea nr. 177/2010, a fost eliminată.

Prin prevederile art. 28^1 introduse prin legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă (în actul de sesizare se reţine în mod eronat art. 38 1 ) au fost preluate parţial considerentele cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012. Prin această decizie Curtea a reţinut că prevederile art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţă între hotărârile care pot fi supuse controlului său, sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ ori individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituţionalitate - ubi lex non distinguit nec nos distiguere debemus.

Cu toate acestea, prevederile legii criticate exceptează de la controlul de constituţionalitate hotărârile care afectează valori, reguli şi principii constituţionale, hotărâri referitoare la autonomia internă a Parlamentului sau care constituie acte juridice cu caracter individual.

Or, în condiţiile în care tot Curtea a statuat în sensul circumstanţierii controlului de constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului, este necesar ca instanţa constituţională să intervină şi, prin decizia sa, să constate neconstituţionalitatea textului de lege criticat prin raportare la dispoziţiile art. 146 lit. c) din Constituţie.

O atare soluţie se impune cu atât mai mult cu cât o serie de hotărâri ale Parlamentului din categoria celor care sunt exceptate de la controlul de constituţionalitate nu mai pot fi atacate în faţa niciunei autorităţi publice. Ca urmare, este grav încălcat principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie. În acelaşi timp, lipsa posibilităţii de a ataca aceste hotărâri încalcă şi principiul separaţiei, echilibrului şi controlului reciproc între puterile statului, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie.

Pe de altă parte, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate invocă în susţinerea criticilor formulate obligaţiile ce decurg din legislaţia primară europeană, asumate de România prin ratificarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană şi prin dobândirea statutului de membru al Uniunii Europene. Ca o consecinţă a obligativităţii respectării tratatelor internaţionale şi a legislaţiei europene, România este ţinută să respecte actele organelor Consiliului Europei şi ale Comisiei Europene, aşa cum este Raportul privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare, prin care Comisia Europeană solicită abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

În concluzie, autorii solicită Curţii Constituţionale să constate că prevederile art. 28^1 introduse prin legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă sunt neconforme cu dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 21 şi ale art. 146 lit. c) din Legea fundamentală şi, pe cale de consecinţă, sunt neconstituţionale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunică punctele lor de vedere.

Preşedintele Senatului a transmis cu Adresa nr. I 537 din 12 septembrie 2012, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 5.569 din 13 septembrie 2012, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Hotărârile Parlamentului sunt acte juridice ce exprimă voinţa parlamentarilor şi sunt adoptate în aplicarea şi cu respectarea prevederilor regulamentului, Curtea Constituţională statuând constant în jurisprudenţa sa că nu se poate pronunţa asupra actelor de aplicare a regulamentelor, deoarece aceasta ar echivala nu numai cu pronunţarea unor soluţii fără fundament constituţional, ci şi cu încălcarea principiului autonomiei regulamentare a Parlamentului. În virtutea acestui principiu, consacrat de art. 64 alin. (1) din Constituţie, fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului are dreptul de a-şi reglementa, prin regulament, propriile reguli de organizare şi funcţionare, care sunt constituţionale numai în măsura în care respectă principiile constituţionale, îşi însuşesc cu fidelitate normele de organizare şi funcţionare stabilite expres de Constituţie şi privesc numai organizarea internă şi funcţionarea acestora. "Curtea Constituţională nu poate cenzura opţiunile politice majoritare ale Parlamentului, manifestări politice care, chiar dacă îmbracă formal haina unor acte juridice, nu au caracter normativ, în sensul că nu conţin reglementări juridice de largă aplicabilitate şi cu efect juridic general sau circumscris unei categorii determinate de subiecte de drept, ci reprezintă acte juridice cu caracter individual şi scop politic, având ca obiect numiri, alegeri sau validări în funcţii, înlocuirea unei persoane cu alta, cu respectarea procedurilor regulamentare şi care pot reprezenta o problemă de constituţionalitate pe care Curtea Constituţională să poată fi solicitată să o soluţioneze".

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, adăugarea sau eliminarea unor competenţe pentru aceasta, prin legea sa organică, reprezintă o problemă de oportunitate lăsată la latitudinea legiuitorului ordinar, atribuţie care se circumscrie, în mod evident, cadrului constituţional consacrat de art. 146 din Constituţie. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte hotărârile Parlamentului, Curtea a stabilit că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai acele hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional.

Or, în acest context, actuala reglementare a legii "este oportună (fiind de natură să înlăture disfuncţionalităţile generate) şi necesară, întrucât intervenţia legislativă adusă prin art. 28^1 din legea dedusă controlului de constituţionalitate pune de acord dispoziţiile unei legi organice cu deciziile Curţii Constituţionale, în sensul exceptării de la controlul de constituţionalitate a hotărârilor care vizează autonomia internă a Parlamentului, precum şi a hotărârilor privind actele juridice cu caracter individual".

Prin urmare, preşedintele Senatului consideră neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 28^1 din legea supusă controlului de constituţionalitate. Astfel, "o dimensiune a statului de drept o reprezintă justiţia constituţională, înfăptuită de Curtea Constituţională, autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive şi judecătoreşti. Controlul de constituţionalitate în ansamblul său şi, integrat acestuia, controlul de constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului care pun în discuţie valori şi principii constituţionale reprezintă nu numai o garanţie juridică fundamentală a supremaţiei Constituţiei, ci şi un mijloc de a dota Curtea Constituţională cu o capacitate coerentă de expresie, de natură să asigure eficient separaţia şi echilibrul puterilor într-un stat democratic. [...] Supremaţia Constituţiei nu este o simplă afirmaţie, ci o realitate incontestabilă ce reprezintă o obligaţie opozabilă, în egală măsură, atât autorităţilor statului, cât şi tuturor celorlalte subiecte de drept. Tocmai de aceea, ea este însoţită şi de garanţii, atât în plan politic, cât şi juridic. Una dintre cele mai importante garanţii juridice este controlul de constituţionalitate, care se fundamentează pe analiza condiţiilor de fond şi de formă ale valabilităţii actelor organelor statului."

În consecinţă, opţiunea legiuitorului de a interveni pentru conferirea cadrului legal necesar desfăşurării în bune condiţii a activităţii instituţiilor fundamentale, în acord cu atribuţiile acestora, este în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale.

Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 1/1.536/VZ din 14 septembrie 2012, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.578 din 14 septembrie 2012, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa referitoare la atribuţia de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului şi ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, şi-a circumstanţiat competenţa de control, reţinând în acest sens că "pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional" (Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, Decizia nr. 1.631 din 20 decembrie 2011 şi Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012).

De asemenea, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibile sesizările cu privire la hotărâri ale Parlamentului ce reprezintă acte juridice cu caracter individual şi la hotărârile care vizează autonomia internă a Parlamentului (Decizia nr. 728 din 9 iulie 2012, Decizia nr. 729 din 9 iulie 2012 şi Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012).

Curtea a constatat totodată, prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, că "soluţia legislativă care exclude de la controlul de constituţionalitate hotărârile Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale este neconstituţională", astfel încât prin introducerea art. 28^1, ce conferă Curţii Constituţionale atribuţia de a se pronunţa asupra acestor hotărâri, a respectat întocmai jurisprudenţa Curţii.

În continuare, se invocă Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, prin care Curtea Constituţională însăşi a considerat oportună completarea sferei hotărârilor Parlamentului ce pot face obiectul controlului de constituţionalitate doar cu hotărârile cu caracter normativ.

Cu privire la invocarea de către autorii sesizării a încălcării prevederilor art. 1 alin. (4) şi art. 21 din Legea fundamentală, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că aceasta nu poate fi reţinută, invocându-se în acest sens jurisprudenţa Curţii.

Guvernul a transmis cu Adresa nr. 5/5.257/2012, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.587 din 18 septembrie 2012, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Prin Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale s-a avut în vedere punerea de acord a prevederilor ordonanţei de urgenţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 727 din 9 iulie 2012.

Aşadar, art. 28^1 din legea menţionată prevede competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor cu caracter normativ ale plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului şi ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale, fiind exceptate de la controlul de constituţionalitate hotărârile care vizează autonomia internă a Parlamentului şi cele privind actele juridice cu caracter individual.

Guvernul consideră că la modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în acord cu cele solicitate de instanţa de contencios constituţional, s-a avut în vedere întreaga jurisprudenţă a acesteia: Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012 şi Decizia nr. 728 din 9 iulie 2012, precum şi opiniile separate formulate la Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011 şi la Decizia nr. 307 din 28 martie 2012.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile legii criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în ansamblu, precum şi articolul unic pct. 2 subpct. 4 referitor la introducerea art. 28^1 în Legea nr. 47/1992, în special. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii hotărârilor cu caracter normativ ale plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului şi ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale, cu excepţia hotărârilor care vizează autonomia internă a Parlamentului, cât şi a hotărârilor privind actele juridice cu caracter individual."

Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (4) care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 21 privind liberul acces la justiţie şi ale art. 146 lit. c) referitor la competenţa Curţii Constituţionale.

Înainte de a proceda la analiza obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea urmează să constate că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât aceasta, astfel cum rezultă din listele anexate sesizării de neconstituţionalitate, a fost semnată de un număr de 63 de deputaţi.

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I.1. Atribuţia Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului a fost instituită prin art. I pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, ori a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010.

Examinând, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, dispoziţiile art. I pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României (devenită Legea nr. 177/2010 ) în raport cu art. 146 lit. l) din Constituţie, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 142 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România. În virtutea acestor prevederi, Curtea asigură controlul de constituţionalitate al actelor sau procedurilor cu privire la care a fost sesizată, constatândconformitatea sau neconformitatea acestora cu Legea fundamentală.

Prin urmare, Curtea a constatat că, modificând Legea nr. 47/1992, reglementarea în discuţie consacră o atribuţie nouă Curţii, respectiv controlul de constituţionalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, al hotărârilor plenului Senatului şi al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, atribuţie care se circumscrie, în mod evident, cadrului constituţional consacrat de art. 146 lit. l) (a se vedea Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010).

I.2. În lumina celor statuate prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Curtea reţine că sensul normei de trimitere cuprinse în art. 146 lit. l) din Constituţie, astfel cum rezultă din modul său de redactare - "îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii", este acela de a permite legiuitorului sporirea, extinderea atribuţiilor instanţei de contencios constituţional. De aceea, a interpreta norma fundamentală menţionată în sensul că legiuitorul ar avea posibilitatea de a limita, a elimina sau a reduce atribuţiile conferite de legiuitorul ordinar echivalează cu golirea sa de conţinut, respectiv cu deturnarea sa de la scopul perfecţionării democraţiei constituţionale, urmărit de însuşi legiuitorul constituant cu prilejul revizuirii, ceea ce este absolut inacceptabil. Ca urmare, nicio modificare a atribuţiilor Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. l) din Legea fundamentală nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea, în orice condiţii şi cu încălcarea unor norme fundamentale, a uneia dintre aceste atribuţii.

Sub acest aspect, chiar dacă atribuţia privind controlul constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului a fost acordată Curţii Constituţionale prin legea sa organică, aceasta a dobândit valenţă constituţională în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. l) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012).

I.3. În jurisprudenţa sa referitoare la atribuţia de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, Curtea Constituţională şi-a circumstanţiat competenţa de control al constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului, instituită ca urmare a modificării şi completării art. 27 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, în privinţa admisibilităţii sesizărilor de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că textul art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ ori individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituţionalitate - ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus (a se vedea Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012). În consecinţă, sesizările de neconstituţionalitate care vizează asemenea hotărâri sunt de plano admisibile.

Curtea a reţinut, prin deciziile nr. 53 şi 54 din 25 ianuarie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, hotărâri care vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional. Prin deciziile menţionate, Curtea a făcut o distincţie clară între hotărârile care sunt criticate din perspectiva valorilor, regulilor şi principiilor constituţionale, pe de o parte, şi hotărârile care prin obiectul lor vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional, pe de altă parte.

În privinţa hotărârilor care sunt criticate din perspectiva valorilor, regulilor şi principiilor constituţionale, instanţa constituţională a stabilit, în mod expres, că, pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate astfel formulată, norma de referinţă trebuie să fie de rang constituţional pentru a se putea analiza dacă există vreo contradicţie între hotărârile menţionate la art. 27 din Legea nr. 47/1992, pe de o parte, şi exigenţele procedurale şi substanţiale impuse prin dispoziţiile Constituţiei, pe de altă parte; aşadar, criticile trebuie să aibă o evidentă relevanţă constituţională, şi nu legală sau regulamentară. Prin urmare, toate hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului pot fi supuse controlului de constituţionalitate dacă în susţinerea criticii de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţii cuprinse în Constituţie. Desigur, invocarea acestor dispoziţii nu trebuie să fie formală, ci efectivă.

În privinţa hotărârilor care prin obiectul lor vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional, Curtea a reţinut că norma de referinţă, în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat, poate fi atât o dispoziţie de rang constituţional, cât şi una infraconstituţională, ţinând cont de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. O atare orientare a Curţii este dată de domeniul de maximă importanţă în care intervin aceste hotărâri - autorităţi şi instituţii de rang constituţional -, astfel încât şi protecţia constituţională oferită autorităţilor sau instituţiilor fundamentale ale statului trebuie să fie una în consecinţă. Prin urmare, hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului care vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional pot fi supuse controlului de constituţionalitate chiar dacă actul normativ pretins încălcat are valoare infraconstituţională. Cu alte cuvinte, regimul de protecţie instituit pe cale jurisprudenţială de către Curtea Constituţională este unul sporit în domeniul acestui tip de hotărâri ale Parlamentului.

I.4. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Curtea a constatat că instituirea atribuţiei sale de a exercita un asemenea control de constituţionalitate reprezintă expresia diversificării şi consolidării competenţei Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, şi un câştig în eforturile de realizare a unui stat de drept şi democratic, fără a putea fi considerată o acţiune conjuncturală sau justificată pe criterii ce ţin de oportunitate. De altfel, chiar realitatea juridică, politică şi socială a dovedit actualitatea şi utilitatea acesteia, având în vedere faptul că instanţa de contencios constituţional a fost chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor hotărâri ale Parlamentului care puneau în discuţie valori şi principii constituţionale.

Mai mult, Curtea a constatat că o componentă importantă a statului român o reprezintă justiţia constituţională, înfăptuită de Curtea Constituţională, autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. Astfel, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţia României: "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei." Supremaţia Legii fundamentale este aşadar de esenţa exigenţelor statului de drept, reprezentând totodată o realitate juridică ce implică consecinţe şi garanţii. Între consecinţe se enumeră deosebirile dintre Constituţie şi legi şi, nu în ultimul rând, compatibilitatea întregului drept cu Constituţia, iar între garanţii se regăseşte controlul constituţionalităţii.

Controlul de constituţionalitate, în ansamblul său, şi, integrat acestuia, controlul de constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului care pun în discuţie valori şi principii constituţionale nu constituie numai o garanţie juridică fundamentală a supremaţiei Constituţiei. El reprezintă un mijloc pentru a conferi Curţii Constituţionale o competenţă de natură să asigure eficient separaţia şi echilibrul puterilor într-un stat democratic.

În consecinţă, prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, Curtea a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative care excludea de la controlul de constituţionalitate hotărârile Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale, cuprinse în Legea pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi în articolul unic al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, întrucât aceasta ştirbeşte autoritatea Curţii Constituţionale, instituţie fundamentală a statului, şi înfrânge astfel principiile statului de drept.

II. Ca urmare a pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, autoritatea legiuitoare a adoptat Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care introduce, printre altele, art. 28^1 în Legea nr. 47/1992; acest text prevede competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor cu caracter normativ ale plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului şi ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale, cu excepţia hotărârilor care vizează autonomia internă a Parlamentului, cât şi a hotărârilor privind actele juridice cu caracter individual.

În continuare, Curtea Constituţională va analiza măsura în care Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale respectă cele statuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa.

II.

1.Curtea constată că Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, act normativ publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 4 iulie 2012. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 avea în structura sa articolul unic potrivit căruia: "Alineatul (1) al articolului 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:

Art. 27. – (1) Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.»"

Curtea reţine că soluţia legislativă criticată elimină din sfera actelor asupra cărora Curtea exercită controlul de constituţionalitate hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, hotărârile plenului Senatului şi hotărârile plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, modificând o atribuţie a Curţii Constituţionale.

Examinând dispoziţiile ordonanţei de urgenţă, Curtea constată că aceasta încalcă prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora "Ordonanţele de urgenţă (...) nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului (...)", pentru următoarele considerente:

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a considerat că sunt instituţii fundamentale ale statului acelea reglementate expres de Constituţie, în mod detaliat ori măcar sub aspectul existenţei lor, în mod explicit sau doar generic, respectiv instituţiile cuprinse în titlul III din Constituţie, precum şi autorităţile publice prevăzute în alte titluri ale Legii fundamentale (a se vedea Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009).

Or, având consacrare în titlul V al Constituţiei României, Curtea Constituţională reprezintă o instituţie fundamentală a statului, cu rol de garant al supremaţiei Constituţiei, al statului de drept şi al principiului separaţiei şi echilibrului puterilor.

Cât priveşte înţelesul sintagmei "afectare a regimului instituţiilor fundamentale ale statului" se au în vedere toate componentele care definesc regimul juridic al acestora - structura organizatorică, funcţionarea, competenţele, resursele materiale şi financiare, numărul şi statutul personalului, salarizarea, categoria de acte juridice pe care le adoptă etc.

Cu privire la sensul dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, că ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă "afectează", respectiv produc consecinţe negative asupra regimului instituţiilor fundamentale ale statului, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin.

Prin eliminarea atribuţiei Curţii Constituţionale referitoare la controlul de constituţionalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului a fost afectat regimul juridic al Curţii Constituţionale, ceea ce atrage neconstituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012, prin întreg conţinutul reglementării, Guvernul intervenind într-un domeniu pentru care nu avea competenţa materială, cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie.

Pentru aceleaşi considerente, Curtea Constituţională constată că adoptarea ordonanţei de urgenţă analizate încalcă şi dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţia României, conform cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării", prevederile art. 142 alin. (1), precum şi principiul separaţiei puterilor consacrat prin art. 1 alin. (4) din Constituţie. În acest sens, Curtea Constituţională reţine că reglementarea pe calea ordonanţelor şi a ordonanţelor de urgenţă constituie, aşa cum se prevede expres în art. 115 din Constituţie, o atribuţie exercitată de Guvern în temeiul delegării legislative, iar depăşirea limitelor acestei delegări, stabilite prin însuşi textul Constituţiei, reprezintă o imixtiune nepermisă în competenţa legislativă a Parlamentului, altfel spus, o violare a principiului separaţiei puterilor în stat.

Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că viciul de neconstituţionalitate a unei ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanţei respective. Legea care aprobă o ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007 ). În consecinţă, prin aprobarea de către Parlament a unei ordonanţe de urgenţă vădit neconstituţionale, caracterul neconstituţional se transferă asupra legii de aprobare.

Mai mult, aşa cum a reţinut Curtea şi în Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, prevederile articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 consacrau o soluţie legislativă identică, având exact acelaşi conţinut normativ cu cele ale prevederilor articolului unic din Legea pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, supuse controlului de constituţionalitate.

Or, soluţia aleasă de Guvern, de a adopta, cu puţin timp înainte ca instanţa de contencios constituţional să se pronunţe asupra constituţionalităţii Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, o ordonanţă de urgenţă care prelua integral conţinutul normativ al legii criticate contravine prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie referitoare la caracterul urgent al reglementării, precum şi art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, întrucât pune în discuţie comportamentul neconstituţional şi abuziv al Guvernului faţă de Curtea Constituţională.

II.

2.În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, Curtea a constatat că "excluderea de la controlul de constituţionalitate a tuturor hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului nu se fondează pe statul de drept, ci, eventual, pe considerente de oportunitate, care, prin esenţa lor, presupun subiectivismul, interpretarea şi arbitrariul.

Or, justiţia constituţională se fundamentează pe statul de drept, nu pe oportunitate. Aşa fiind, această atribuţie [...] se integrează, în mod indisolubil, odată ce a fost legitim acordată, unui mecanism juridic de natură să contribuie la realizarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor într-un stat de drept, democratic şi social."

În finalul deciziei sale, Curtea a concluzionat următoarele: "legitimitatea atribuţiei Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra hotărârilor Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale decurge din Legea fundamentală a cărei supremaţie Curtea este chemată să o garanteze, în timp ce soluţia legislativă criticată de eliminare a acestei atribuţii nu îşi află temeiul în Constituţie, ci, aşa cum s-a arătat, rezultă din încălcarea acesteia.

De aceea, Curtea subliniază importanţa controlului de constituţionalitate a hotărârilor Parlamentului pentru buna funcţionare a statului de dreptşi pentru respectarea separaţiei şi echilibrului dintre puterile statului, astfel încât, atunci când în discuţie se pune problema afectării valorilor şi principiilor constituţionale pe calea unor hotărâri ale Parlamentului, dincolo de conflictele politice inerente raporturilor dintre majoritate şi opoziţie, Curtea să poată fi chemată să vegheze la respectarea acestor valori şi principii, intrinseci democraţiei, ca unic model politic compatibil cu Legea fundamentală."

Examinând argumentele reţinute de Curtea Constituţională în justificarea necesităţii controlului de constituţionalitate asupra hotărârilor Parlamentului, se constată că raţionamentul juridic pe care s-au fundamentat soluţiile pronunţate în prealabil de Curte a avut în vedere, fără distincţie, toate hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului sau ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului.

Adoptând legea supusă controlului de constituţionalitate, legiuitorul distinge între hotărârile Parlamentului, introducând două excepţii de la controlul de constituţionalitate.

II.

2.1.În ceea ce priveşte prima excepţie, care are ca obiect hotărârile care vizează autonomia internă a Parlamentului, Curtea reţine următoarele:

În temeiul art. 67 din Constituţie, "Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor".

Autonomia internă a Parlamentului sau autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului, în temeiul dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 64 alin. (1), le dă dreptul acestora de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare.

Regulamentele parlamentare - Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului -, sub aspectul naturii lor juridice, sunt hotărâri ale Parlamentului. Ele sunt adoptate de către fiecare Cameră sau de Camerele reunite, nu în virtutea calităţii de autoritate legiuitoare a Parlamentului, ci în calitate de organisme autonome, învestite cu o putere de organizare şi funcţionare proprie. Fiecare Cameră adoptă propriul regulament, act cu caracter normativ de sine-stătător, în conformitate cu competenţa atribuită de Constituţie.

Aşa fiind, autonomia regulamentară constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată însă în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului. Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, "între principiul constituţional referitor la autonomia Parlamentului de a-şi stabili reguli interne de organizare şi funcţionare [art. 64 alin. (1)] şi principiul constituţional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autorităţilor publice ale statului, ce exercită, potrivit Constituţiei, atribuţii specifice democraţiei constituţionale (legiferarea, acordarea votului de încredere, în baza căruia este numit Guvernul, retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, declararea stării de război, aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării etc.), Curtea apreciază că există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes. Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într-un ansamblu de norme juridice, menite să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii sau autorităţi publice în stat, precum şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecărei Camere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie".

Curtea Constituţională, printr-o jurisprudenţă constantă, a statuat că nu este de competenţa sa "analizarea eventualelor încălcări ale Regulamentului şedinţelor comune. Curtea Constituţională nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare" (de exemplu, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009 ).

De asemenea, Curtea a statuat că, deşi legea a fost adoptată după o procedură parlamentară discutabilă, "nu este de competenţa instanţei constituţionale să controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ" (a se vedea Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009).

Mai mult, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Curtea a stabilit, în acelaşi sens, că, "potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Camerelor Parlamentului, controlul exercitat de Curte fiind un control de conformitate cu dispoziţiile Legii fundamentale. Dacă, ignorând prevederile art. 146 lit. c) din Constituţie şi pe cele ale art. 27 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională şi-ar extinde competenţa şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, ea nu numai că ar pronunţa soluţii fără temei constituţional, dar ar încălca astfel şi principiul autonomiei regulamentare a Camerei Deputaţilor, reglementat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile fundamentale.

Ca atare, competenţa conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. c) din Legea fundamentală nu poate privi decât controlul conformităţii regulamentelor Parlamentului cu dispoziţiile Constituţiei, control declanşat la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; Curtea Constituţională nu este competentă a se pronunţa şi asupra modului de aplicare a regulamentelor. În sensul celor arătate a statuat Curtea Constituţională şi în deciziile sale nr. 44/1993, nr. 68/1993, nr. 22/1995 şi nr. 98/2005".

În lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale se disting două categorii de hotărâri:

–prima se referă la hotărâri ale Parlamentului adoptate în scopul stabilirii modului de organizare şi funcţionare a activităţii interne, curente a autorităţii legiuitoare, hotărâri în cadrul cărora se regăsesc regulamentele adoptate de către fiecare Cameră sau de Camerele reunite şi hotărârile în care se materializează actele de aplicare concretă a prevederilor regulamentelor (de exemplu, regulamentele de organizare şi funcţionare a serviciilor sau hotărârile cu caracter administrativ);

–a două categorie priveşte hotărâri ale Parlamentului adoptate în virtutea prerogativelor constituţionale ale acestei autorităţi, cum ar fi cele referitoare la învestirea Guvernului, la numirea judecătorilor Curţii Constituţionale, a unor membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, a membrilor Curţii de Conturi, Avocatului Poporului sau a directorilor serviciilor de informaţii, ori în temeiul unor dispoziţii exprese ale Legii fundamentale, spre exemplu, procedura de alegere a birourilor permanente sau a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului.

Or, se constată că sesizările privind controlul de constituţionalitate al hotărârilor din prima categorie, respectiv cele care vizează autonomia internă a Parlamentului, au fost întotdeauna formulate în temeiul art. 146 lit. c) din Constituţie, această categorie de hotărâri fiind indisolubil legată de regulamentele Parlamentului. Cu privire la acestea, Curtea a statuat că un atare control se limitează exclusiv la examinarea constituţionalităţii prevederilor regulamentelor Parlamentului, iar nu a constituţionalităţii hotărârilor şi măsurilor adoptate de Camerele Parlamentului în aplicarea regulamentelor proprii. Rezolvarea problemelor ridicate de hotărârile adoptate şi de măsurile dispuse de Camerele Parlamentului se poate face exclusiv prin proceduri parlamentare.

Referitor la a doua categorie de hotărâri, acestea au făcut obiect al controlului de constituţionalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 146 lit. l) din Constituţie şi ale art. 27 din Legea nr. 47/1992, în condiţiile prezentate mai sus la pct. I.

Prin urmare, reglementarea excepţiei prevăzute de art. 28^1 introdus prin legea criticată, în sensul excluderii hotărârilor care vizează autonomia internă a Parlamentului de la controlul de constituţionalitate, pe de o parte, apare ca redundantă din perspectiva jurisprudenţei îndelungate şi constante a Curţii Constituţionale prin care a fost circumstanţiată sfera controlului întemeiat pe art. 146 lit. c) din Constituţie, iar, pe de altă parte, este menită să creeze confuzie între două atribuţii distincte ale Curţii Constituţionale: controlul de constituţionalitate al regulamentelor Parlamentului, consacrat de dispoziţiile art. 146 lit. c) din Constituţie, şi controlul de constituţionalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului sau ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, întemeiat pe art. 146 lit. l) din Constituţie.

II.

2.2.În ceea ce priveşte a doua excepţie stabilită prin dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate, care are ca obiect hotărârile privind actele juridice cu caracter individual, Curtea reţine următoarele:

Dispoziţiile legale criticate au următorul cuprins: "Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii hotărârilor cu caracter normativ ale plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului şi ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale, cu excepţia [...] hotărârilor privind actele juridice cu caracter individual."

Norma juridică, prin ipoteză, determină sfera sa de incidenţă, stabilind ca domeniu de reglementare controlul de constituţionalitate a hotărârilor cu caracter normativ. De principiu, voinţa legiuitorului de a extrage din aria de aplicare a normei una sau mai multe situaţii punctuale se realizează prin reglementarea expresă a excepţiilor de la regulă. În lipsa unei prevederi exprese a derogării, situaţia care face obiectul acesteia este supusă normei cu caracter general. Astfel, determinarea criteriilor categoriilor juridice constă în evidenţierea trăsăturilor comune ale elementelor ce le compun şi a trăsăturilor care fac ca diferitele categorii să se distingă între ele. Reglementarea unei norme juridice de tipul regulă/excepţie implică un raport gen proxim/diferenţă specifică evidenţiat în cuprinsul normei.

Or, în cazul dispoziţiilor art. 28^1 introdus prin legea criticată, deşi norma este concepută pe structura regulă/excepţie, categoriile juridice cu care aceasta operează sunt distincte şi antagonice prin ele însele, constituind fiecare în parte diferenţa specifică faţă de genul proxim reprezentat de hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului şi ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului. Astfel, legiuitorul stabileşteo derogare de la o categorie juridică (hotărârile cu caracter normativ), o altă categorie juridică (hotărârile cu caracter individual) care, per se, nu este cuprinsă în prima categorie juridică, ci, din contră, constituie categoria alternativă faţă de aceasta. Sub acest aspect, norma consacră un nonsens juridic, dovedind un mod deficitar şi imprecis de redactare.

Dincolo de aceste evidente şi inacceptabile inadvertenţe, voinţa legiuitorului a fost aceea de a elimina dintre competenţele Curţii Constituţionale controlul de constituţionalitate al hotărârilor cu caracter individual adoptate de Parlament, ceea ce, din perspectiva dispoziţiilor constituţionale ale art. 146 lit. l), astfel cum acestea au fost interpretate şi aplicate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, este inadmisibil. Astfel, din ansamblul de argumente reţinute cu prilejul pronunţării acestei decizii, care îşi găsesc pe deplin incidenţa şi în prezenta cauză, rezultă importanţa controlului de constituţionalitate a hotărârilor Parlamentului pentru buna funcţionare a statului de drept şi pentru respectarea principiului separaţiei, echilibrului şi controlului reciproc dintre puterile statului, atunci când în discuţie se pune problema afectării unor valori sau unor principii constituţionale, indiferent de caracterul normativ ori individual al hotărârilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a subliniat mai sus, cele mai multe acte adoptate de Parlament în îndeplinirea rolului şi atribuţiilor sale constituţionale privind numirea sau învestirea celor mai importante instituţii ori autorităţi publice în stat îmbracă forma juridică a unor hotărâri cu caracter individual (spre exemplu, numirea judecătorilor Curţii Constituţionale, a unor membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, a membrilor Curţii de Conturi, Avocatului Poporului sau a directorilor serviciilor de informaţii).

Este adevărat că instanţa constituţională nu se poate transforma într-un arbitru al conflictelor politice din Parlament, nu poate cenzura opţiunile politice majoritare ale parlamentarilor cu privire la acte juridice cu caracter individual şi scop politic, având ca obiect numiri, alegeri sau validări în funcţii, înlocuirea unei persoane cu alta, şi nici nu are rolul unei instanţe de apel pentru soluţionarea unor diferende ori neînţelegeri între persoane ce au calitatea de parlamentari (a se vedea Decizia nr. 728 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 12 iulie 2012). Însă, aceste acte reprezintă manifestări politice care îmbracă, formal, haina unor acte juridice - hotărâri ale Parlamentului cu caracter individual, susceptibile a afecta valori sau principii constituţionale dacă nu sunt adoptate cu respectarea procedurilor constituţionale şi regulamentare. Or, apare cu evidenţă că, din această perspectivă, nu numai hotărârile cu caracter normativ ale Parlamentului, ci şi hotărârile cu caracter individual pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională.

Prin modificarea atribuţiei Curţii Constituţionale referitoare la controlul de constituţionalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, în sensul eliminării controlului asupra hotărârilor cu caracter individual a fost afectat accesul liber la justiţia constituţională, ceea ce atrage neconstituţionalitatea legii şi prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie.

În concluzie, Curtea Constituţională, în virtutea competenţelor stabilite de Legea fundamentală în scopul îndeplinirii rolului de garant al supremaţiei Constituţiei, este singura în măsură ca, pe cale jurisprudenţială, să stabilească cadrul în care îşi exercită atribuţia de control al constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului, aşa cum de altfel a procedat până în prezent, urmând a examina obiectul sesizărilor cu care este învestită şi a le soluţiona în consecinţă prin raportare la valorile şi principiile constituţionale afectate.

III. Curtea constată că, pe lângă dispoziţiile care reglementează atribuţia referitoare la controlul de constituţionalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale cuprinde şi două reglementări cu un conţinut de sine-stătător.

III.

1.Prima este cea instituită de dispoziţiile articolului unic pct. 2 subpct. 4 şi prevede că la art. 11 din Legea nr. 47/1992 se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins: "(4) În situaţiile în care legislaţia cuprinde prevederi asupra cărora Curtea Constituţională nu s-a mai pronunţat, nefiind sesizată, dar al căror conţinut este identic sau similar cu al altor prevederi declarate neconstituţionale prin decizii ale Curţii Constituţionale, Parlamentul sau Guvernul, după caz, va examina conformitatea legislaţiei cu deciziile Curţii Constituţionale."

Noua reglementare constituie expresia caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat de prevederile art. 147 din Constituţie şi ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi este menită să elimine situaţiile în care o soluţie legislativă declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională continuă să rămână în vigoare şi, deci, să producă efecte juridice. Cadrul legislativ actual permite supravieţuirea unei norme juridice, cuprinsă într-un alt act normativ decât cel cu care a fost sesizată Curtea, normă a cărei prezumţie de constituţionalitate a fost în mod definitiv răsturnată prin decizia instanţei constituţionale, împrejurare de neconceput într-un stat de drept, în care supremaţia Constituţiei şi a principiilor consacrate de ea este garantată.

De altfel, articolul unic pct. 2 subpct. 4 din legea criticată reprezintă aplicarea în plan infraconstituţional a obligaţiei Parlamentului, prevăzute dedispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, care, "În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, [...] este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale" şi pentru cazurile de neconstituţionalitate constatate în exercitarea celorlalte atribuţii ale Curţii Constituţionale.

Pe de altă parte, Curtea reţine că dispoziţiile legale nu constituie temeiul exercitării unui control de constituţionalitate de către autoritatea legiuitoare, ci instituie doar obligaţia Parlamentului - autoritatea legiuitoare primară, potrivit dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, şi a Guvernului - autoritate legiuitoare delegată, conform art. 115 din Legea fundamentală, de a examina conformitatea legislaţiei cu deciziile Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România.

III.

2.A doua reglementare este cea prevăzută de articolul unic pct. 2 subpct. 6 din legea criticată, cu privire la care Curtea constată existenţa unor probleme de neconstituţionalitate. Astfel, potrivit dispoziţiilor legii criticate, la art. 53 din Legea nr. 47/1992 se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins: "(6) În situaţia în care Curtea Constituţională trebuie să se pronunţe cu privire la o sesizare de neconstituţionalitate faţă de o prevedere dintr-o lege, tratat internaţional, regulament, hotărâre a plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului sau dintr-o ordonanţă a Guvernului, cu privire la care s-a mai pronunţat anterior admiţând excepţia de neconstituţionalitate, dar decizia nu a fost încă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Curtea Constituţională amână dezbaterea sesizării de neconstituţionalitate până la data publicării, respectiv până la data intrării în vigoare a deciziei anterioare." Or, sintagma cu care operează textul de lege, şi anume "data intrării în vigoare a deciziei anterioare", este imprecisă şi în vădit dezacord cu prevederile constituţionale cuprinse în art. 147 alin. (4), potrivit cărora "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor", şi cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care prevăd că "În vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I."

Deciziile Curţii Constituţionale nu se regăsesc în lista actelor care intră în vigoare în urma publicării în Monitorul Oficial al României, Constituţia consacrând expres efectele pe care le produce publicarea acestora, şi anume obligativitatea erga omnes şi puterea numai pentru viitor.

De altfel, Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, astfel încât deciziile adoptate de aceasta reprezintă acte cu caracter jurisdicţional, care nu sunt susceptibile de a intră în vigoare, ci de a produce efecte juridice, în temeiul Constituţiei şi al legii, de la momentul pronunţării sau comunicării lor.

Prin urmare, Curtea apreciază că dispoziţiile articolului unic pct. 2 subpct. 6 din legea criticată nesocotesc şi prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) din perspectiva clarităţii, preciziei şi previzibilităţii normei cu privire la data amânării pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale.

Cu privire la motivul amânării pronunţării deciziei Curţii introdus prin legea de modificare a Legii nr. 47/1992, Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa constantă referitoare la situaţiile în care a trebuit să se pronunţe asupra unei sesizări de neconstituţionalitate cu privire la care se pronunţase anterior admiţând excepţia de neconstituţionalitate, dar decizia nu se publicase încă în Monitorul Oficial al României, Partea I. Astfel, de exemplu, pr în Decizia nr. 349 din 10 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 5 martie 2003, Curtea a constatat că, deşi decizia nu a fost încă publicată, potrivit art. 147 alin. (4), teza a doua, din Constituţie, "De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor", sunt aplicabile în cauză prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale". Inadmisibilitatea excepţiei, fiind un element definitoriu al competenţei instanţei constituţionale, este subsecventă exclusiv pronunţării, anterior, de către Curtea Constituţională a unei decizii de admitere a excepţiei cu acelaşi obiect şi constatării neconstituţionalităţii prevederilor deduse, din nou, controlului de constituţionalitate. Sub acest aspect, împrejurarea că decizia anterioară nu a fost încă publicată nu are relevanţă faţă de Curte, soluţia prin care s-a constatat neconstituţionalitatea fiind opozabilă instanţei constituţionale de la data pronunţării ei.

Prin urmare, reţinând că acest caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate (opozabil Curţii Constituţionale de la data pronunţării deciziei de admitere a excepţiei, iar nu de la publicarea în Monitorul Oficial al României, care încă nu s-a efectuat) intervine după sesizarea Curţii, aceasta a respins excepţiile cu un atare obiect ca devenite inadmisibile (a se vedea şi Decizia nr. 169 din 10 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 februarie 1999, Decizia nr. 122 din 23 septembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 3 noiembrie 1999, şi Decizia nr. 761 din 24iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 7 august 2008 ).

În lumina acestor considerente, Curtea apreciază că nu există argumente obiective şi rezonabile de natură să justifice introducerea vreunui motiv de amânare a soluţionării cauzelor aflate pe rolul său, astfel că noua reglementare suferă de un viciu de neconstituţionalitate prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie care consacră dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

IV. În fine, Curtea reaminteşte că forţa obligatorie a actelor jurisdicţionale, deci şi a deciziilor Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Aşadar, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

Aşa cum a reţinut şi în Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, Curtea consideră că în cadrul procesului legislativ de reexaminare a dispoziţiei neconstituţionale, fiind vorba de o atribuţie distinctă ce i-a fost conferită Curţii, aceasta ar trebui să fie reglementată într-o secţiune distinctă, după Secţiunea privind controlul constituţionalităţii regulamentelor, care să cuprindă procedurile ce urmează a fi aplicate, specifice noii reglementări, efectele deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea hotărârilor Parlamentului, corelarea cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) lit. A.c) din Legea nr. 47/1992.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea de neconstituţionalitate formulată de 63 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal şi constată că Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la data de 19 septembrie 2012 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu