Decizie nr. 667 din 9 noiembrie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Benke Karoly - magistrat-asistent-şef

1.Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, obiecţie formulată de Guvernul României.

2.Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.512 din 7 iulie 2016 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.261A/2016.

3.În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că legea contestată încalcă art. 16 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie cu referire la acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% în privinţa personalului Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, inclusiv demnitarii, spor care se aplică la salariul de bază lunar, face parte din acesta şi constituie bază de calcul pentru sporuri şi alte drepturi care se acordă în raport cu salariul de bază.

4.Cu privire la încălcarea art. 16 din Constituţie, se arată că acest spor este un drept salarial nou faţă de cele reglementate prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi are caracter discriminatoriu în raport cu personalul celorlalte autorităţi şi instituţii publice. Introducerea sa în cadrul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici creează premisele unor solicitări similare din partea celorlalte instituţii şi autorităţi publice, precum şi acţiuni în instanţă din partea funcţionarilor publici pentru acordarea sa şi în privinţa lor. Mai mult, textul criticat nu precizează activitatea specifică pentru care se acordă acest drept salarial.

5.Se arată că efortul bugetar pentru plata acestui spor pentru personalul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici este de 1,89 milioane lei pentru anul 2016 (5 luni), iar dacă sporul s-ar acorda întregului personal încadrat pe funcţii publice ar genera un impact suplimentar asupra cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat de aproximativ 3,4 miliarde lei anual.

6.Cu privire la încălcarea art. 138 alin. (5) din Constituţie, se arată, pe de o parte, că legea criticată nu indică sursele de finanţare pentru susţinerea majorării salariale reglementate, ceea ce se constituie într-un viciu de neconstituţionalitate a acesteia, iar pe de altă parte, că iniţiativa legislativă nu cuprinde informaţii referitoare la efectele financiare asupra bugetului general consolidat, şi anume la modificări ale cheltuielilor bugetare, precum şi la calculele privind fundamentarea acestor modificări. În sensul obligativităţii realizării precizărilor anterior menţionate, Guvernul invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010. Per a contrario, ori de câte ori o astfel de analiză nu însoţeşte o iniţiativă legislativă, are loc o încălcare a prevederilor constituţionale antemenţionate. Or, în cazul de faţă, deşi se majorează cheltuielile bugetare, la adoptarea legii criticate nu s-a ţinut cont de obligaţiile instituite prin Legea nr. 500/2002. Se mai subliniază că deja "deficitul ESA" pentru anul 2016 este estimat la 2,95% din Produsul Intern Brut, pentru anul 2017 la 2,89 din Produsul Intern Brut, în condiţiile în care nivelul deficitului bugetar prevăzut de Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană este de cel mult 3% din Produsul Intern Brut.

7.În consecinţă, există riscul ca impactul suplimentar generat de aplicarea acestei măsuri să nu poată fi acoperit din bugetul aprobat, ceea ce creează premisele unui dezechilibru bugetar. De asemenea, depăşirea nivelului deficitului bugetar prevăzut de Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană atrage declanşarea procedurii de deficit excesiv.

8.În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

10.La termenul de judecată fixat pentru data de 14 septembrie 2016, Curtea, constatând din oficiu că, potrivit art. 18 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cauza nu este în stare de judecată, a dispus amânarea dezbaterilor asupra cauzei pentru data de 11 octombrie 2016. Prin Încheierea din 11 octombrie 2016, Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pronunţarea asupra cauzei pentru data de 18 octombrie 2016. La această dată, pentru aceleaşi motive, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei succesiv pentru 18 octombrie 2016, 26 octombrie 2016 şi 9 noiembrie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

11.În cauză, prin Adresa înregistrată cu nr. 8.290 din 15 septembrie 2016, Curtea, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, a solicitat Camerei Deputaţilor întreaga documentaţie în baza căreia, în şedinţa comună din 14 iunie 2016 a Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi a Comisiei pentru administraţie publică şi amenajarea teritoriului din Camera Deputaţilor, a fost adoptat amendamentul ce formează obiectul art. I pct. 2 [referitor la art. 21 alin. (2^2)] din Legea pentru modificarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

12.Prin Adresa nr. 9.157 din 6 octombrie 2016, Camera Deputaţilor a comunicat relaţiile solicitate, şi anume: amendamentul depus de domnul deputat Laurenţiu Nistor în data de 19 aprilie 2016, raportul preliminar al Comisiei pentru administraţie publică şi amenajarea teritoriului din data de 20 aprilie 2016, precum şi raportul comun al celor două comisii, respectiv Comisia pentru muncă şi protecţie socială şi Comisia pentru administraţie publică şi amenajarea teritoriului din Camera Deputaţilor.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, documentele depuse la dosar, dispoziţiile legii criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

14.Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. În realitate, din analiza motivării obiecţiei de neconstituţionalitate formulate, Curtea urmează a avea în vedere că sunt criticate numai dispoziţiile art. I pct. 2 din legea menţionată, cu referire la art. 21 alin. (2^2) din Legea nr. 188/1999, privitor la acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% aplicat la salariul de bază lunar. Prin urmare, obiect al controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. I pct. 2 [referitor la art. 21 alin. (2^2)] din legea analizată, care au următorul conţinut normativ: "(2^2) Pentru compensarea activităţii specifice, personalul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, aplicat la salariul de bază lunar, care face parte din acesta şi care constituie bază de calcul pentru sporuri şi alte drepturi care se acordă în raport cu salariul de bază".

15.Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi art. 138 alin. (5), potrivit cărora "Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare". De asemenea, sunt invocate şi prevederile art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, potrivit cărora:

(1)În cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative/măsuri/politici a căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, se va întocmi o fişă financiară, care va respecta condiţiile prevăzute de Legea nr. 69/2010. În această fişă se înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat, care trebuie să aibă în vedere:

a)schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru anul curent şi următorii 4 ani;

b)estimări privind eşalonarea creditelor bugetare şi a creditelor de angajament, în cazul acţiunilor anuale şi multianuale care conduc la majorarea cheltuielilor;

c)măsurile avute în vedere pentru acoperirea majorării cheltuielilor sau a minusului de venituri pentru a nu influenţa deficitul bugetar. [...] (3) După depunerea proiectului legii bugetare anuale la Parlament pot fi aprobate acte normative/măsuri/politici numai în condiţiile prevederilor alin. (1), dar cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare, aferente exerciţiului bugetar pentru care s-a elaborat bugetul.

(1)Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate

16.Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba despre o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată de prim-ministrul Guvernului.

(2)Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

(2.1.) Derularea procesului legislativ

17.Propunerea legislativă a fost înregistrată la Senat pe data de 18 februarie 2015, fără să cuprindă prevederea normativă care stabileşte acordarea unui spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. La 29 iunie 2015 a fost adoptată de Senat, fără să cuprindă prevederea normativă care stabileşte acordarea unui spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică (87 voturi pentru, 15 împotrivă şi 14 abţineri).

18.La data de 1 septembrie 2015 propunerea legislativă a fost înregistrată spre dezbatere la Camera Deputaţilor. Prevederea criticată a fost introdusă, la iniţiativa domnului deputat Laurenţiu Nistor, în şedinţa comună din 14 iunie 2016 a Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi a Comisiei pentru administraţie publică şi amenajarea teritoriului, cu motivarea: "pentru clarificarea statutului personalului din cadrul ANFP". La dezbateri a participat din partea Guvernului doamna Sirma Caraman, secretar de stat în cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice. La data de 22 iunie 2016, este adoptată legea menţionată (217 voturi pentru, 1 abţinere).

19.La data de 6 iulie 2016, Guvernul sesizează, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, Curtea Constituţională cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate.

(2.2.) Modificări legislative preconizate

20.Textul criticat vizează acordarea unui spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% pentru personalul din cadrul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Acest spor este aplicat la salariul de bază lunar şi face parte din acesta. Cu alte cuvinte, toate celelalte sporuri urmează a se aplica la salariul de bază lunar, care include acest spor.

(2.3.) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 16 alin. (1) din Constituţie

21.În prealabil, Curtea reţine că politica salarială a personalului plătit din fonduri publice este realizată de legiuitor. În acest sens, Curtea a statuat că "este dreptul autorităţii legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat" (Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011) şi că "este de competenţa strictă a legiuitorului de a decide politica salarială" (Decizia nr. 886 din 16 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 22 iulie 2009). De aceea, stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept şi o obligaţie a legiuitorului (Decizia nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006). Astfel, legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp. De asemenea, ţine de opţiunea liberă a legiuitorului încadrarea în categorii, clase şi grade profesionale a funcţionarilor publici (Decizia nr. 289 din 7 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 7 iulie 2005, şi Decizia nr. 339 din 28 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 15 august 2005).

22.De asemenea, Curtea a statuat că sporurile, premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. Diferenţierea indemnizaţiilor şi a salariilor de bază pentru demnitari şi alţi salariaţi din sectorul bugetar este opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula (deciziile nr. 108 din 14 februarie 2006, precitată, nr. 693 din 17 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 10 noiembrie 2006, nr. 728 din 24 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 990 din 12 decembrie 2006, nr. 207 din 17 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 10 martie 2009, nr. 337 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 7 mai 2009, nr. 487 din 2 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 2 iunie 2009, nr. 876 din 16 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 17 august 2009, nr. 243 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, nr. 1.280 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 24 noiembrie 2010, şi nr. 1.601 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011). De asemenea, instituirea şi diminuarea sporurilor, acordarea lor într-o anumită perioadă de timp, modificarea ori încetarea acordării lor, stabilirea categoriilor de personal salarizat care beneficiază de acestea, ca şi a altor condiţii şi criterii de acordare ţin de competenţa şi de opţiunea exclusivă a legiuitorului, cu singura condiţie de ordin constituţional ca măsurile dispuse să vizeze deopotrivă toate categoriile de personal care se află într-o situaţie identică (Decizia nr. 728 din 24 octombrie 2006, precitată, şi Decizia nr. 337 din 17 martie 2009, precitată).

23.Din cele de mai sus, Curtea reţine că legiuitorul este cel care îşi asumă politica salarială cu privire la personalul plătit din fonduri publice, prin aceasta înţelegându-se atât stabilirea sistemului de salarizare, cât şi a drepturilor salariale suplimentare. Curtea nu are nici rolul şi nici competenţa de a stabili ea însăşi elementele acestei politici, ci de a verifica respectarea exigenţelor constituţionale inerente actelor normative adoptate de legiuitor în acest domeniu, şi nu oportunitatea unei măsuri de politică salarială.

24.Pentru a răspunde la criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea trebuie să analizeze următoarele criterii, şi anume: sfera persoanelor cărora li se acordă sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică; dacă acordarea sporului în cauză se poate realiza prin legea unică de salarizare sau şi prin alte acte normative, precum cel care reglementează statutul unei categorii de personal, şi dacă sporul în discuţie îşi păstrează natura sa juridică distinctă, fără a se confunda cu salariul/indemnizaţia de bază.

25.Cu privire la sfera persoanelor cărora urmează a li se acorda acest spor, Curtea reţine că aceasta este reprezentată de personalul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, autoritate la care numărul maxim de posturi este de 198, inclusiv demnitarii şi posturile aferente cabinetului preşedintelui Agenţiei. Mai exact, având în vedere obiectul legii de bază, sporul se aplică numai categoriei de personal a funcţionarilor publici din cadrul Agenţiei. Rezultă că textul legal criticat a determinat cu exactitate sfera persoanelor cărora li se aplică sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.

26.Cu privire la următorul criteriu, Curtea constată că, prin chiar preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 9 iunie 2016, ordonanţă de urgenţă care are drept domeniu de reglementare salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi care a fost adoptată pentru eliminarea unor inechităţi salariale existente, se recunoaşte că "nu au putut fi identificate toate disfuncţionalităţile salariale existente". Prin urmare, în acest caz, legiuitorul primar are competenţa constituţională ca şi prin alte acte normative să îndrepte aceste inechităţi salariale. Nimic nu împiedică Parlamentul să reglementeze drepturi cu caracter salarial prin legi distincte, inclusiv în cadrul legii privind statutul unei categorii profesionale. În consecinţă, Curtea urmează să constate că şi acest criteriu este respectat prin acordarea acestui spor într-o lege distinctă de legea-cadru de salarizare unitară.

27.Cu privire la cel de-al treilea criteriu, Curtea reţine că sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru personalul care deja beneficiază de acesta este un spor care se calculează la indemnizaţia de bază lunară, fără a deveni parte a acesteia, pe când, în situaţia dată, sporul, aplicat la salariul de bază lunar, devine parte integrantă a acestuia, aspect care relevă un privilegiu în ceea ce priveşte modalitatea de determinare, în final, a salariului/indemnizaţiei de bază. Aceasta, mai ales că art. 160 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, este neechivoc, în sensul că "Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri", realizându-se astfel o distincţie între salariul de bază şi elementele adiţionale ale acestuia, printre care şi sporurile. În cazul nerespectării acestei distincţii, se ajunge la situaţia ca alte sporuri să fie calculate având drept bază şi sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, ceea ce echivalează cu calculul unui "spor la spor". Or, o asemenea reglementare normativă este una care se constituie într-un veritabil tratament privilegiat în privinţa destinatarilor normei prin raportare la cvasimajoritatea personalului salarizat căruia i se aplică reglementarea de drept comun cuprinsă în Codul muncii referitoare la compunerea indemnizaţiei/salariului. Aşadar, aplicarea unui asemenea tratament în privinţa salarizării personalului Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici constituie un privilegiu în materia stabilirii indemnizaţiei/salariului. Prin urmare, nu poate fi acceptat ca acest spor, în sine, să constituie atât o parte a indemnizaţiei/ salariului de bază, la care să se calculeze procentual alte sporuri prevăzute de lege, cât şi un adaos salarial pentru compensarea corespunzătoare a unor condiţii de muncă în considerarea cărora este acordat.

28.Curtea, în jurisprudenţa sa, referitoare la principiul egalităţii în drepturi, astfel cum acesta a fost dezvoltat în Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi în Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23, a reţinut că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Aşadar, Curtea a reţinut că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Potrivit jurisprudenţei sale, Curtea a stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Aşadar, sintagma "fără privilegii şi fără discriminări" din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite, astfel cum s-a arătat mai sus.

29.Curtea mai observă că, în jurisprudenţa sa, a mai subliniat faptul că "legiuitorul trebuie să se raporteze la reglementările ce reprezintă un reper de claritate, precizie şi previzibilitate, iar erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare; din contră, aceste erori trebuie corectate pentru ca actele normative să contribuie la realizarea unei securităţi sporite a raporturilor juridice" [Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2004, paragraful 32].

30.În consecinţă, Curtea constată că, prin modalitatea de reglementare a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, legiuitorul a instituit un tratament juridic privilegiat în privinţa personalului Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie. Acesta, în loc să se raporteze la reglementarea de principiu în privinţa modului de compunere a salariului şi a naturii juridice a sporurilor, a ales, prin stabilirea acestui spor, să majoreze însăşi indemnizaţia/ salariul de bază, modificând astfel, în mod simulat, pe de o parte, natura juridică a acestei creşteri salariale şi, pe de altă parte, natura juridică a sporului.

31.Având în vedere cele de mai sus, Curtea va constata neconstituţionalitatea sintagmei "care face parte din acesta şi care constituie bază de calcul pentru sporuri şi alte drepturi care se acordă în raport cu salariul de bază" din cuprinsul art. I pct. 2 [referitor la art. 21 alin. (2^2) teza finală] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

(2.4.) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 138 alin. (5) din Constituţie

32.Cu referire la art. 138 alin. (5) din Constituţie, Curtea a reţinut că aceasta face diferenţa între stabilirea sursei de finanţare şi caracterul suficient al resurselor financiare din sursa astfel stabilită. Primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 28 septembrie 1993, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 28 decembrie 1993). Art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea ei, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (a se vedea Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Majorarea cheltuielilor din sursa indicată poate fi realizată în cursul anului bugetar cu condiţia menţinerii în alocaţia aferentă sursei (Decizia nr. 6 din 24 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 31 ianuarie 1996 sau Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, precitată). În textul Constituţiei se vorbeşte numai despre stabilirea sursei de finanţare înainte de aprobarea cheltuielii, iar nu despre obligativitatea indicării în lege a sursei respective (Decizia nr. 173 din 12 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 8 iulie 2013 sau Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014). Lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa sursei de finanţare (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, precitată, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, precitată, Decizia nr. 1.092 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 20 octombrie 2008 sau Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008).

33.În schimb, aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Dacă Guvernul nu are resurse financiare suficiente, poate să propună modificările necesare pentru asigurarea lor, în virtutea dreptului său de iniţiativă legislativă (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, precitată, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, precitată). Curtea a mai adăugat că sursa de finanţare indicată trebuie să fie în mod real aptă să acopere cheltuiala în condiţiile legii bugetare anuale. Prin urmare, art. 138 alin. (5) din Constituţie se referă la caracterul obiectiv şi efectiv al sursei de finanţare şi operează cu elemente de certitudine şi previzibilitate bugetară; acest text constituţional nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar.

34.În acest context, Curtea reţine că, în realitate, Guvernul invocă în susţinerea criticii sale art. 138 alin. (5) din Constituţie prin prisma lipsei resurselor financiare pentru susţinerea creşterii salariale reglementate în condiţiile necesităţii încadrării în plafonul de deficit bugetar de maximum 3% din Produsul Intern Brut, prezentând, în acest sens, anumite date financiare. Or, astfel cum s-a arătat la paragraful precedent, Curtea nu are competenţa de a aprecia asupra caracterului suficient al resurselor financiare, pentru că o asemenea operaţiune nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern.

35.Cu privire la efectele prezentei decizii, Parlamentul, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, este obligat să reexamineze soluţia legislativă constatată ca fiind neconstituţională, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii Constituţionale, text care limitează reluarea procesului legislativ de reexaminare numai cu privire la dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale de către Curtea Constituţională [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 268 din 22 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 353 din 14 iunie 2013]. Parlamentul nu are competenţa constituţională de a modifica prevederile legale constatate ca fiind constituţionale, ci va putea numai să pună de acord prevederile neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale; desigur, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale [a se vedea Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010 sau Decizia nr. 1.612 din 15 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010].

36.Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că sintagma "care face parte din acesta şi care constituie bază de calcul pentru sporuri şi alte drepturi care se acordă în raport cu salariul de bază" din cuprinsul art. I pct. 2 [referitor la art. 21 alin. (2^2) teza finală] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 9 noiembrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Benke Karoly