Decizia nr. 155 din 27 martie 2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^1, art. 91^2 și art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Cornelia Grumeza, Daniela Oprescu și Ioan Tudor în Dosarul nr. 5.243/86/2014/a3 al Tribunalului Suceava - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.157D/2016.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^1 și art. 91^2 alin. 2-5 din Codul de procedură penală din 1968, deoarece autorii nu au formulat critici concrete de neconstituționalitate.

4.De asemenea, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, deoarece, pe de o parte, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra acestui text constatând că este suficient de clar și, pe de altă parte, nu este de admis ca printr-o decizie a instanței de contencios constituțional să se intervină asupra unui text abrogat și să se dea o nouă interpretare acestuia contrară celei date de către instanțele judecătorești de drept comun dea lungul timpului, deoarece, în acest caz, unicul scop urmărit de către autori este de a obține o aplicare retroactivă a unei eventuale decizii de admitere a Curții Constituționale, nulitatea operând ex tunc din momentul din care actul a fost efectuat. Or, dacă actul a fost efectuat în baza unei legi, iar legea ar fi declarată neconstituțională, a aplica decizia Curții Constituționale ar însemna acordarea unor efecte retroactive acesteia.

5.Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată a acesteia, sens în care face trimitere la jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

6.Prin Încheierea din 14 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 5.243/86/2014/a3, Tribunalul Suceava - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^1, art. 91^2 și art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Cornelia Grumeza, Daniela Oprescu și Ioan Tudor în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluționarea unei cauze penale la fond.

7.În motivarea excepției de neconstituționalitate, se susține că dispozițiile art. 91^1 și art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituționale în măsura în care permit implicit ca actele de interceptare și înregistrare efectuate în baza autorizării dată de judecător, prin mandat de supraveghere tehnică, să fie realizate în afara cadrului unui proces penal, ori atunci când sunt puse în aplicare de alte organe în afara procurorului și a organelor de cercetare penală. Faptul că organele de urmărire penală au nesocotit condițiile impuse de art. 91^1 și art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968 privind modalitatea de punere în executare a autorizațiilor emise de judecător, prin „sprijinul tehnic“ obținut din partea unor organe care nu au competență legală de cercetare penală, echivalează cu desfășurarea măsurilor de supraveghere tehnică fără autorizație, ambele situații fiind în măsură să aducă atingere unor drepturi fundamentale într-un stat de drept: viața intimă, familială și privată și secretul corespondenței. Deși, din punct de vedere teoretic, sunt impuse anumite restricții și limitări instituite pentru a exclude abuzuri ale autorităților, se constată că activitățile privind interceptările și înregistrările, chiar dacă ar trebui desfășurate numai de procuror ori de organele de cercetare penală, sunt în realitate apanajul Serviciului Român de Informații, care realizează supravegherea doar din punct de vedere tehnic, fapt devenit notoriu, învederat recent de Tribunalul București - Secția I penală și de Avocatul Poporului în opiniile comunicate Curții Constituționale la Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, paragrafele 15 și 17.8. Totodată, dispozițiile art. 224 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituționale în măsura în care faza actelor premergătoare permite efectuarea actelor ce constituie mijloace de probă în sensul art. 64 din același cod. Actele premergătoare pot fi efectuate din momentul sesizării până la începerea urmăririi penale, sau numai în scopul de a completa ori verifica informațiile referitoare la săvârșirea unei infracțiuni, fiind exclusă această posibilitate în cazurile în care sesizarea conține suficiente date pentru începerea urmăririi penale, ori atunci când a fost atins scopul urmărit, o eventuală continuare a acestora ulterior acestui moment fiind echivalentă cu eludarea garanțiilor procesuale ce trebuie asigurate participanților la procesul penal.

9.Această modalitate arbitrară de aplicare a dispozițiilor art. 91^1, art. 91^2 și art. 224 din Codul de procedură penală din 1968 face posibilă administrarea de către acuzare a unei părți importante din materialul probator în defavoarea celui care nu are încă stabilită vreo calitate (învinuit/inculpat), atunci când sunt luate unele măsuri procesuale, cum sunt cele privind supravegherea tehnică încă din faza actelor premergătoare, când urmărirea penală nu a fost începută nici măcar in rem, chiar dacă uneori, mai grav, persoana este cunoscută cu mult timp înainte de a se dispune urmărirea penală față de aceasta.

10.Astfel, se poate ajunge în situația de a lipsi o persoană de dreptul de a fi apărată de un avocat. Totodată, se încalcă și principiul legalității și imparțialității care guvernează activitatea procurorilor ce impune respectarea principiului loialității administrării probelor și a dreptului la apărare a învinuitului/ suspectului și inculpatului. Loialitatea decurge din dreptul la un proces echitabil și implică o anumită moralitate procedurală a organelor de urmărire penală în activitatea de strângere a probelor aptă de a asigura credibilitatea actului de justiție și aflarea adevărului. Moralitatea procedurală este însă inexistentă atunci când „la adăpostul legii“ sunt utilizate „șiretlicuri“ în activitățile desfășurate, în special pentru realizarea măsurilor de supraveghere tehnică prin solicitarea și utilizarea „sprijinului tehnic“ din partea unor organe ce exced celor de cercetare penală expres menționate la art. 201 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968.

11.Tribunalul Suceava - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, critica autorului vizează două aspecte și se referă, pe de o parte, la posibilitatea conferită de Codul de procedură penală din 1968 de autorizare a interceptărilor și convorbirilor telefonice în afara cadrului unui proces penal, iar, pe de altă parte, la punerea în executare a autorizațiilor de interceptare emise de judecător de către alte organe decât cele prevăzute de lege - procurorul și organele de cercetare penală.

12.În ce privește primul aspect al criticilor, instanța de judecată apreciază că aceasta este diferită de soluția Curții Constituționale exprimată în deciziile sale. În acest sens sunt relevante considerentele Deciziei nr. 962 din 25 iunie 2009.

13.Interceptarea și înregistrarea convorbirilor pot fi dispuse, așa cum se prevede în alin. 1 al art. 91^1 din Codul de procedură penală, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Administrarea unor astfel de mijloace de probă este plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, potrivit art. 221 și art. 228 din Codul de procedură penală din 1969, atât in personam, cât și in rem.

14.Prin urmare, față de motivarea Curții Constituționale, instanța apreciază că nu au intervenit aspecte noi care să justifice o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale sub aspectul de neconstituționalitate analizat.

15.Cât privește cel de-al doilea aspect al criticilor, instanța de judecată apreciază că argumentele invocate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 nu sunt valabile în cazul punerii în aplicare a autorizațiilor de interceptare emise conform art. 91^1 și art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968, întrucât soluția legislativă cuprinsă în textele supuse excepției de neconstituționalitate este diferită de cea conținută în art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală.

16.Astfel, se constată că, potrivit art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, „procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în art. 91^1 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate“.

17.Prin urmare, instanța apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată în raport cu criticile formulate.

18.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

19.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, face trimitere la jurisprudența în materie a Curții Constituționale (Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009 și Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016). Totodată, cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, Guvernul arată că, împrejurarea că, în practică, se efectuează acte specifice urmăririi penale, în scopul eludării garanțiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speță, a dreptului la apărare, chiar dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de aplicare a legii care nu intră sub incidența contenciosului constituțional (a se vedea Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999).

20.Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, nu aduc atingere egalității în drepturi și nu afectează în niciun fel procesul de înfăptuire a justiției, întrucât instanța de judecată căreia i se prezintă ca mijloace de probă înregistrări ale convorbirilor sau înregistrări de imagini are datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele efectuării lor. În plus, potrivit dispozițiilor legale criticate, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau ale comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului.

21.Cât privește pretinsa încălcare a art. 28 din Constituție, Avocatul Poporului arată că interceptarea și înregistrarea unor convorbiri sau înregistrarea unor imagini fără acordul persoanei vizate poate avea loc în cazuri și în condiții limitativ și precis determinate. Sub acest aspect, respectarea condițiilor stabilite de Legea fundamentală pentru restrângerea exercițiului dreptului consacrat de art. 28, precum și asigurarea garanțiilor împotriva unor îngrădiri abuzive ale exercițiului dreptului respectiv rezultă chiar din analiza redactării textelor legale criticate.

22.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

23.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

24.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 91^1 cu denumirea marginală Condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, art. 91^2 cu denumirea marginală Organele care efectuează interceptarea și înregistrarea și art. 224 cu denumirea marginală Acte premergătoare, toate din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul conținut:

–Art. 91^1:

(1)Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

(2)Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, în cazul unor alte infracțiuni grave ori al infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare electronică. Dispozițiile alin. 1 se aplică în mod corespunzător.

(3)Autorizația se dă pentru durata necesară interceptării și înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În lipsa președintelui instanței autorizația se dă de către judecătorul desemnat de acesta.

(4)Autorizația poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.

(5)Durata totală a interceptărilor și înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși 120 de zile.

(6)Înregistrarea convorbirilor dintre avocat și partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea de către avocat a unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. 1 și 2.

(7)Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor și înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizației dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanța care a emis autorizația.

(8)La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor sau comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării.

(9)Autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete și faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situației de fapt sau identificarea ori localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea și înregistrarea.

–Art. 91^2:

(1)Procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în art. 91^1 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal.

(2)În caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării prevăzute în art. 91^1 alin. 1, 2 și 8 ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în art. 228 alin. 1^1, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore.

(3)În termen de 48 de ore de la expirarea termenului prevăzut în alin. 2, procurorul prezintă ordonanța, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările și înregistrările efectuate și un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în vederea confirmării. Judecătorul se pronunță asupra legalității și temeiniciei ordonanței în cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. În cazul în care ordonanța este confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării și înregistrării, în condițiile art. 91^1 alin. 1-3 și 8. Dacă judecătorul nu confirmă ordonanța procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor și înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi șterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie instanței.

(4)Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanților se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității, și pot fi transmise judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluționarea definitivă a cauzei, acestea vor fi șterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

(5)Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 91^1 alin. 1 și 2.

–Art. 224:

(1)În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

(2)De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare și lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum și din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, anume desemnați în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale.

(3)Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.

25.Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) referitor la România ca stat de drept, art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) și (2) referitor la accesul liber la justiție, art. 24 referitor la Dreptul la apărare, art. 53 referitor la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 132 alin. (1) referitor la principiul legalității activității procurilor, art. 142 referitor la Curtea Constituțională, precum și prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil și art. 8 - Dreptul la respectarea vieții private și familiale, ambele din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

26.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 1.454 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 27 ianuarie 2011, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 224 ultimul alineat din Codul de procedură penală din 1968, precum și a celor cuprinse în secțiunea V^1 capitolul II a titlului III din Codul de procedură penală din 1968, statuând că dispozițiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“.

27.Totodată, prin Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, Curtea a reținut, cu privire la vechea reglementare, că, potrivit dispozițiilor art. 91^6 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mijloacele de probă referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților interesate sau, din oficiu, de către instanță, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor.

28.În continuare, prin aceeași decizie mai sus citată, Curtea Constituțională a menționat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume Hotărârea din 6 mai 2003, pronunțată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, în care reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condițiile de legalitate și proporționalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ține de reglementările naționale și că revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părți. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiați și de a contracara depozițiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, și în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declarațiilor din faza de instrucție penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declarații, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.

29.De asemenea, Curtea, prin Decizia precitată nr. 1.454 din 4 noiembrie 2010, a mai statuat că nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28 și art. 53, deoarece înseși textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate, la rândul lor, de necesitatea instrucției penale. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni (a se vedea și Decizia nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013).

30.Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispozițiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituționalitate, sens în care a reținut că „nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumției de constituționalitate ca urmare a aplicării unor dispoziții legale în contradicție cu legea ori cu principiile fundamentale“.

31.În plus, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, paragraful 82. Astfel, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codul de procedură penală din 1968 și a unor legi speciale și Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codul de procedură penală din 1968, precum și pentru modificarea altor legi) există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, dispozițiile legale criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc (a se vedea și Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 28 aprilie 2017, paragraful 25).

32.În acest sens, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, și prin Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, paragraful 22 - decizii referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 -, Curtea a reținut că legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în secțiunea V^1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2006 și Legea nr. 202/2010 contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanții împotriva arbitrariului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariției Legii nr. 281/2003, procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiția existenței unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menționate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege.

33.De asemenea, prin Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017*, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Curtea Constituțională a statuat că sintagma „alte organe specializate ale statului“ din dispozițiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere la care se face referire în art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Astfel, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea și-a fundamentat soluția din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activității de supraveghere tehnică. Referitor la suportul tehnic pentru realizarea activității de supraveghere - sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, ca, de altfel, și sub cel al noului Cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuții de cercetare penală, în limitele competențelor acestora, motiv pentru care dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită penal, așa cum prevede și noul Cod de procedură penală în cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (3).

* Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018.

34.În același sens sunt și deciziile Curții Constituționale nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008; nr. 348 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009 și Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017**, nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunțării prezentei decizii.

** Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018.

35.Cât privește dispozițiile art. 224 ultimul alineat din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a constatat că judecata se desfășoară de către o instanță independentă și imparțială, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, iar judecătorul își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând și coroborând probele, astfel că informațiile culese imediat după săvârșirea faptei reclamate, în măsura obținerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură (a se vedea Decizia nr. 524 din 7 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006).

36.De asemenea, prin Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, Curtea a mai arătat că actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise și bine determinate a altor instituții. Așa cum rezultă din chiar denumirea lor, acestea premerg fazei de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, și anume acela de a completa informațiile organelor de urmărire penală, de a verifica informațiile deținute și de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori a procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale. Așa fiind, aceste acte, prin conținutul lor, au un caracter sui generis, limitat însă de atingerea scopului. Abia dincolo de această graniță se poate vorbi de o împingere într-un cadru extraprocesual a actelor care trebuie îndeplinite sub hegemonia garanțiilor impuse de faza urmăririi penale.

37.Curtea a reținut că efectuarea în practică, în cadrul actelor premergătoare, a unor acte specifice urmăririi penale, în scopul eludării garanțiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speță a dreptului la apărare, chiar dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de aplicare și respectare a legii, care nu intră sub incidența contenciosului constituțional.

38.De altfel, prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reținut că garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanșării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal și se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal. S-a mai reținut, de asemenea, că, deși, în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă, atunci când instanța ar înțelege să-i dea eficiență.

39.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, pronunțată prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

40.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cornelia Grumeza, Daniela Oprescu și Ioan Tudor în Dosarul nr. 5.243/86/2014/a3 al Tribunalului Suceava - Secția penală și constată că dispozițiile art. 91^1, art. 91^2 și art. 224 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Suceava - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 27 martie 2018.

PREȘEDINTE,

PETRE LĂZĂROIU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru