Decizie nr. 795 din 16 decembrie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent-şef

1.Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind eliminarea unor taxe şi tarife, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, obiecţie formulată de Preşedintele României.

2.Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 11.125/15 noiembrie 2016 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.816A/2016.

3.În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că legea contestată contravine, prin conţinutul său normativ, dar şi datorită modului în care a fost adoptată, prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5), art. 102 alin. (1), art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (2) şi (5) din Constituţie.

4.În ce priveşte criticile de neconstituţionalitate care vizează pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (4), art. 102 alin. (1), art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (2) din Legea fundamentală, se arată, în esenţă, că legea examinată a fost adoptată fără a acorda Guvernului un termen rezonabil pentru formularea informării solicitate de Parlament, fiind vorba de o lege care implică modificări bugetare. Sumele aferente taxelor a căror eliminare se are în vedere prin legea supusă controlului de constituţionalitate se fac venit fie la bugetul de stat, fie la bugetul asigurărilor sociale de stat sau se constituie într-un fond special destinat finanţării programelor şi proiectelor pentru protecţia mediului. Totodată, unele dintre aceste taxe asigură o parte dintre veniturile proprii ale unor instituţii şi servicii publice autonome, printre care şi taxa prevăzută de Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune. Art. 111 din Legea fundamentală prevede obligaţia Parlamentului de a solicita Guvernului informaţii în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificări bugetare, textul fundamental reprezentând, totodată, o garanţie constituţională a colaborării dintre cele două autorităţi publice. Or, Curtea Constituţională a arătat în jurisprudenţa sa că "această obligaţie a Parlamentului este în consonanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (2), care prevăd competenţa exclusivă a Guvernului de a elabora proiectul bugetului de stat şi de a-l supune spre aprobare Parlamentului. În temeiul acestei competenţe, Parlamentul nu poate prestabili modificarea cheltuielilor bugetare fără să ceară Guvernului o informare în acest sens. Dat fiind caracterul imperativ al obligaţiei de a cere informarea menţionată, rezultă că nerespectarea acesteia are drept consecinţă neconstituţionalitatea legii adoptate" (Decizia nr. 1.056/2007).

5.În cazul de faţă, propunerea legislativă (ce constituie obiectul controlului anterior promulgării) a fost înregistrată la Senat la data de 10 octombrie 2016, în aceeaşi zi fiind solicitat şi punctul de vedere al Guvernului. Fără a avea informarea cerută, Senatul a adoptat legea la data de 17 octombrie 2016. Apreciază autorul sesizării că, deşi la dezbaterile în plen a luat cuvântul secretarul de stat din Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost îndeplinită exigenţa constituţională a informării Parlamentului, prima Cameră neputându-şi îndeplini eficient funcţia legislativă fără a avea reprezentarea impactului modificărilor bugetare. În opinia sa, această informare nu poate avea un caracter pur formal, ea având ca obiect nu actul normativ în sine, ci efectele pe care măsurile legislative preconizate prin proiectul de act normativ în cauză le generează asupra bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, astfel că reclamă cu necesitate informaţii de natură tehnică pe care numai Guvernul este în măsură să le ofere. Or, simpla solicitare a Parlamentului, în absenţa unei informări efective din partea Guvernului, nu realizează scopul urmărit de legiuitorul constituant în art. 111 din Constituţie, respectiv acela de a asigura colaborarea efectivă între cele două autorităţi publice. Având în vedere importanţa capitală a legii bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, recunoscută prin reglementarea, la art. 111 alin. (1), a unei proceduri speciale de adoptare a acestei legi, nu se poate ajunge decât la concluzia că informarea aici prevăzută trebuie interpretată în sensul că Guvernului trebuie să îi fie permisă şi redactarea în mod efectiv a conţinutului informării. În caz contrar, s-ar putea înţelege că ori de câte ori Parlamentul solicită Guvernului informarea cu privire la o iniţiativă legislativă ce are impact bugetar, Parlamentul ar putea înscrie de îndată proiectul pe ordinea sa de zi, solicitând doar prezenţa obligatorie a unui membru/reprezentant al Guvernului la dezbateri şi votul final al legii, şi ar putea considera că, prin opinia exprimată de acesta, este îndeplinită condiţia prevăzută la art. 111 alin. (1) din Constituţie. Or, o astfel de interpretare goleşte de conţinut prevederile art. 111 alin. (1) şi (2), îndepărtându-se de la litera şi spiritul Constituţiei.

6.Mai mult, potrivit stenogramei şedinţei Plenului Senatului din data de 17 octombrie 2016, reprezentantul Ministerului Finanţelor Publice nu a exprimat un acord, ci doar a comunicat potenţialul impact al măsurilor bugetare preconizate. Or, prin Decizia nr. 515/2004, Curtea Constituţională a statuat că angajarea Guvernului şi acoperirea cerinţei prevăzute de art. 111 alin. (1) teza finală din Constituţie operează numai atunci când reprezentantul Guvernului îşi exprimă acordul, fără echivoc, faţă de amendamentele adoptate.

7.Sub aspectul termenului în care Guvernul trebuie să prezinte Parlamentului informarea solicitată - termen ce trebuie să fie unul rezonabil -, se arată că art. 11 alin. b^1) din Legea nr. 90/2001 prevede 60 de zile, iar art. 167 alin. (5) din Regulamentul Senatului se referă la 10 zile. Aceste termene au fost instituite pentru a permite Guvernului să realizeze o analiză concretă, completă şi responsabilă a modificărilor prevederilor legii în cauză, cu impact bugetar, pentru a fi apoi adoptate măsurile necesare acoperirii deficitului bugetar nou-creat, doar o astfel de abordare asigurând, totodată, realizarea garanţiei constituţionale a colaborării dintre Parlament şi Guvern. Prin urmare, aceste termene au natură prohibitivă, în sensul că, în interiorul lor, Parlamentul este obligat să aştepte punctul de vedere al Guvernului sau expirarea termenului prevăzut de lege. În caz contrar, adoptarea respectivului act normativ este realizată cu încălcarea atribuţiilor şi rolului Guvernului, dar şi a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi a principiului loialităţii constituţionale, subliniat constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

8.În cazul de faţă, Senatul a ignorat existenţa acestor termene prohibitive şi a dezbătut şi adoptat legea după numai 7 zile de la momentul transmiterii solicitării către Guvern. Cerinţa informării a fost îndeplinită la cea de-a doua Cameră, Guvernul transmiţând cu o zi înainte de adoptare punctul său de vedere amplu formulat, cuprinzând o analiză concretă şi completă a modificărilor preconizate. Poziţia Guvernului, exprimată fără echivoc, a fost aceea de a susţine adoptarea legii numai sub rezerva însuşirii observaţiilor şi propunerilor formulate. În acest sens se arată că, deşi Parlamentul are competenţă deplină de legiferare, totuşi, în materia modificărilor bugetare, potrivit art. 21 şi art. 22 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, măsurile ce conduc la diminuarea veniturilor bugetare trebuie însoţite de propuneri de măsuri de compensare a impactului financiar respectiv, prin majorarea altor venituri bugetare. Aceste măsuri se adoptă concomitent şi trebuie avizate de Guvern.

9.În ce priveşte critica de neconstituţionalitate faţă de prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie, coroborat cu dispoziţiile Legii responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010 şi ale Legii nr. 338/2015 pentru aprobarea plafoanelor unor indicatori specificaţi în cadrul fiscal-bugetar pe anul 2016, se susţine că legea supusă controlului de constituţionalitate nu prevede un termen ulterior de intrare în vigoare, astfel că măsurile adoptate, menite să atragă majorarea directă şi indirectă a cheltuielilor bugetare, precum şi diminuarea veniturilor bugetare, vor produce consecinţe imediate, fiind afectate atât execuţia în curs a bugetului de stat, cât şi asigurarea şi menţinerea disciplinei fiscal-bugetare.

10.În ceea ce priveşte încălcarea art. 138 alin. (2) din Constituţie, se arată că legiuitorul trebuia să identifice în mod concret şi sursa de finanţare necesară pentru aplicarea legii. Curtea Constituţională a arătat în jurisprudenţa sa acest aspect (Decizia nr. 36/1996), precum şi faptul că sursa de finanţare trebuie să fie una reală, să aibă caracter obiectiv şi efectiv şi că orice cheltuială bugetară trebuie să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar (deciziile nr. 22/2016 şi nr. 581/2016).

11.Autorul sesizării subliniază că eliminarea simultană a unui număr semnificativ de taxe implică o reducere importantă a veniturilor bugetare, în condiţiile în care serviciile publice pentru care acestea se achitau trebuie prestate în continuare. Eliminând doar taxe, nu şi serviciile prestate, legea determină suplimentarea indirectă a cheltuielilor aferente bugetelor publice. Şi în această situaţie, legiuitorul era ţinut de respectarea prevederilor constituţionale - art. 111 alin. (1) şi 138 alin. (5) - şi legale (art. 15 din Legea nr. 500/2002, art. 7 şi art. 15 din Legea nr. 69/2010), precum şi de încadrarea în parametrii stabiliţi printr-o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale (deciziile nr. 141/1994, nr. 515/2004, nr. 1.056/2007, nr. 1.354/2010, nr. 1.358/2010, nr. 1.360/2010, nr. 22/2016, nr. 581/2016 etc.).

12.Dintr-o altă perspectivă a principiului legalităţii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, se învederează faptul că legea este lipsită de predictibilitate şi coerenţă, deoarece nu cuprinde soluţii legislative cu privire la ansamblul efectelor pe care le vor produce măsurile iniţiate. Astfel, cu privire la Legea nr. 26/1990 privind Registrul comerţului, art. I pct. 3 din legea examinată stabileşte, corelativ cu măsurile de diminuare a veniturilor, că finanţarea cheltuielilor curente şi de capital aferente activităţii Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi a oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale se realizează din fonduri provenite de la Ministerul Justiţiei şi din venituri proprii. În privinţa Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, art. XIII din aceeaşi lege stabileşte că fondul de lichidare va fi susţinut de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei, iar acoperirea cheltuielilor de publicare a Buletinului procedurilor de insolvenţă se suportă tot de la bugetul de stat, prin bugetul aceluiaşi minister. Or, în condiţiile unui buget deja aprobat şi în care nu există nicio prevedere care să fie acoperitoare pentru realizarea acestor cheltuieli, este evident că nu există alocaţie bugetară pentru această cheltuială în bugetul Ministerului Justiţiei (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 22/2016).

13.Prin modificările aduse de art. IV din legea examinată art. 41 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, în sensul că prin legea bugetară anuală se aprobă fondurile de la bugetul de stat, alocate SRR şi SRTv pentru acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi dezvoltare, se ajunge la o necorelare faţă de dispoziţiile art. 36 alin. (1) din acelaşi act normativ, care prevăd că salariile de bază şi celelalte drepturi de personal pentru salariaţii SRR şi ai SRTv se negociază prin contracte colective şi individuale de muncă, încheiate în condiţiile legii. Neconcordanţa este de natură să genereze interpretări cu privire la statutul salariaţilor acestor entităţi (având în vedere că în sectorul bugetar salariile nu se negociază), contravenind regulilor de tehnică legislativă şi, totodată, poate afecta autonomia serviciilor publice de radio şi televiziune, astfel cum aceasta este consacrată de art. 31 alin. (5) din Constituţie.

14.Legea examinată abrogă, de asemenea, unele dispoziţii referitoare la unele taxe consulare din anexa la Legea nr. 198/2008 privind serviciile consulare. Prin eliminarea acestora dispare, indirect, şi posibilitatea încasării taxelor de urgenţă, ce se fac venit extrabugetar al Ministerului Afacerilor Externe, din care se asigură, printre altele, plata diferitelor cheltuieli ocazionate de diverse situaţii deosebite în care se pot afla cetăţenii români aflaţi în dificultate financiară. Prin diminuarea fondului taxelor de urgenţă şi în lipsa măsurilor financiare compensatorii se creează un impediment în soluţionarea acestor cazuri umanitare.

15.Prin art. XII din legea supusă controlului se abrogă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule. Or, timbrul de mediu reprezintă o sursă de finanţare pentru programele de mediu din România, aflate în derulare şi cofinanţate prin acest fond, iar eliminarea acestei surse de venit duce la afectarea unor programe finanţate

din fonduri externe nerambursabile, de vreme ce nu au fost identificate măsuri compensatorii necesare respectării angajamentelor asumate de România şi nici alte măsuri de descurajare a poluării. În plus, abrogarea integrală a acestui act normativ înlătură temeiul legal al restituirii taxelor încasate cu încălcarea normelor dreptului Uniunii Europene, respectiv art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013, text modificat special pentru a reflecta şi concretiza armonizarea legislaţiei naţionale cu hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauzele C-76/14 şi C-331/13.

16.În final, se mai arată că, la aprecierea impactului real pe care legea supusă controlului o are asupra bugetului general consolidat, trebuie avute în vedere inclusiv măsurile de relaxare fiscală instituite prin Codul fiscal, care conduc la diminuarea veniturilor bugetare, precum şi normele deja adoptate care determină majorarea cheltuielilor bugetului general consolidat.

17.În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.

18.Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României nu întruneşte condiţiile de admisibilitate necesare analizei pe fond şi solicită respingerea acesteia. În acest sens, arată, în esenţă, că legea examinată nu reglementează venituri predictibile, taxele urmând a fi eliminate nereprezentând - în mare parte - venituri certe, cuantificabile şi exigibile. În privinţa termenelor foarte scurte de adoptare a legii contestate, se arată că în acest caz a fost solicitată şi aprobată aplicarea procedurii de urgenţă tocmai în considerarea art. 35^1 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, referitor la transmiterea proiectului de buget la Guvern şi Parlament în anii în care se organizează alegeri generale parlamentare în ultimele 3 luni ale anului. În acest context, se subliniază importanţa respectării principiului loialităţii constituţionale şi a bunei-credinţe în îndeplinirea rolului fundamental atât al Parlamentului, cât şi al Guvernului, în caz contrar activitatea structurilor democratice pe care se întemeiază statul fiind blocată.

19.În privinţa criticilor de neconstituţionalitate formulate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora modificările legislative preconizate nu îndeplinesc criteriile de claritate, precizie şi predictibilitate ale legii, cu impact negativ asupra principiului securităţii juridice, Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că aceste susţineri sunt pur formale, fără a avea un caracter efectiv, critica fiind, ca atare, irelevantă din punct de vedere constituţional. Tot în privinţa pretinsei încălcări a principiului legalităţii, sub aspectul implicaţiilor legii contestate, se arată că legiuitorul a prevăzut soluţii legislative asupra efectelor ce vor fi produse de măsurile instituite şi a dispus la art. XV al legii un termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare pentru modificări de acte normative, de instrucţiuni şi proceduri în concordanţă cu implementarea prevederilor legii contestate.

20.Faţă de invocarea art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (2) din Constituţie, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu este obligatoriu ca sursa financiară să existe in concreto la momentul adoptării legii şi nici să fie indicată în lege, art. 138 alin. (5) impunând mai degrabă ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar (deciziile nr. 173/2002, nr. 320/2013 sau nr. 105/2013), iar lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa sursei de finanţare (deciziile nr. 1.056/2007, nr. 320/2013, nr. 1.092/2008 sau nr. 1.093/2008). În privinţa caracterului suficient al resurselor financiare, însăşi Curtea Constituţională a arătat că ea nu se poate pronunţa, aceasta fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce excedează cadrului constituţional (Decizia nr. 593/2016). Totodată, susţinerea încălcării art. 138 alin. (5) din Constituţie este în dezacord cu prevederile legii contestate, întrucât aceasta nu instituie nicio cheltuială bugetară. De altfel, cheltuielile la care face referire autorul sesizării trebuie cuprinse în proiectul de buget pe anul 2017, care încă nu a fost prezentat Parlamentului, şi se indică, în acest sens, expunerea de motive prin care iniţiatorul legii a arătat că impactul bugetar pentru anul 2017 este de 0,07% din PIB, acest deficit urmând a fi susţinut de creşterea economică aferentă anului 2016. Aceasta apare ca fiind o sursă reală, aptă să acopere cheltuiala bugetară angajată. Se subliniază, în acest context, că reprezentantul Guvernului a participat la toate şedinţele şi dezbaterile din comisia de resort atât în Senat, cât şi la Camera Deputaţilor, fiind evident că Executivul avea cunoştinţă de modificările legislative preconizate şi fiind implicit de acord cu acestea.

21.Guvernul apreciază că Legea privind eliminarea unor taxe şi tarife, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative contravine, pentru aceleaşi argumente prezentate în motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, prevederilor art. 1 alin. (5), art. 31 alin. (5), art. 138 alin. (5) din Legea fundamentală, precum şi celor ale art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ale art. 21 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010 şi ale art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

22.Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

23.În vederea soluţionării dosarului de faţă, în temeiul prevederilor art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, au fost înaintate adrese (înregistrate cu nr. 11.824, nr. 11.825 şi nr. 11.826 din 29 noiembrie 2016) către Ministerul Finanţelor Publice, Societatea Română de Radiodifuziune (SRR) şi Societatea Română de Televiziune (SRTv) pentru a furniza informaţii cu privire la ponderea în bugetul de stat pe anul 2016 a taxelor şi tarifelor a căror eliminare se propune prin legea examinată, alocaţia lor bugetară şi previzionarea ponderii acestora în proiectul privind Legea bugetului de stat pe anul 2017, respectiv ponderea taxei radio-tv atât în totalul veniturilor proprii, cât şi în bugetul pe anul 2016 alocat SRR şi SRTv.

24.Prin Adresa nr. 11.999 din 7 decembrie 2016, SRTv a transmis la dosarul Curţii datele solicitate, arătând că din totalul veniturilor alocate pentru 2016 (incluzând alocaţiile bugetare), veniturile provenite din taxa tv reprezintă 70,6%, respectiv 90,7% din veniturile proprii.

25.Prin Adresa nr. 12.048 din 7 decembrie 2016, SRR a transmis la dosarul Curţii datele solicitate, arătând că, din structura veniturilor totale ale SRR alocate pentru 2016, taxa radio reprezintă 92,8% din totalul veniturilor proprii, acestea din urmă reprezentând, la rândul lor, 52,35% din bugetul total alocat.

26.Ministerul Finanţelor Publice nu a transmis informaţiile solicitate până la data pronunţării prezentei decizii.

27.La termenul de judecată fixat pentru data de 14 decembrie 2016, Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pronunţarea asupra cauzei pentru data de 16 decembrie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, documentele transmise în termen la dosar la solicitarea Curţii, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

28.Curtea Constituţională este legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

29.Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea privind eliminarea unor taxe şi tarife, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.

30.Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, art. 1 alin. (5) referitoare la obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 102 alin. (1) conform cărora "Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice", art. 111 - Informarea Parlamentului, ale art. 138 alin. (2), potrivit cărora "Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului" şi ale art. 138 alin. (5), care prevăd că "Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare".

31.De asemenea, sunt invocate prevederile legale ale art. 11 lit. b^1) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 167 alin. (5) din Regulamentul Senatului, republicat, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 15, 21 şi 22 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 14 mai 2015, precum şi Legea nr. 83/2012 pentru ratificarea Tratatului privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul uniunii economice şi monetare dintre Regatul Belgiei, Republica Bulgaria, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Irlanda, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat de Luxemburg, Ungaria, Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, România, Republica Slovenia, Republica Slovacia, Republica Finlanda şi Regatul Suediei, semnat la Bruxelles la 2 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 20 iunie 2012.

32.Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea observă, mai întâi, că legea privind eliminarea unor taxe şi tarife, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative a fost iniţiată de un număr de 14 senatori şi deputaţi. Proiectul de lege, însoţit de Expunerea de motive, a fost înregistrat la Senat pe data de 10 octombrie 2016, ca primă Cameră sesizată, dată la care au fost formulate solicitări pentru punctul de vedere al Guvernului şi pentru avizul Consiliului Legislativ (fixându-se, în acest ultim caz, termen la data de 14 octombrie 2016). La data de 14 octombrie 2016 a fost transmis avizul favorabil (cu o serie de observaţii şi propuneri) al Consiliului Legislativ. La 17 octombrie 2016 proiectul de lege este adoptat în procedură de urgenţă la Senat (89 de voturi pentru, 17 împotrivă şi 1 abţinere). În aceeaşi zi a fost înregistrat la Camera Deputaţilor. La data de 24 octombrie 2016 s-a primit punctul de vedere al Guvernului, prin care se susţine adoptarea acestui proiect de lege, numai sub rezerva însuşirii observaţiilor şi propunerilor de la pct. II din Punctul de vedere transmis. La data de 25 octombrie 2016 proiectul de lege a fost dezbătut, inclusiv în prezenţa unui secretar de stat de la Ministerul Finanţelor Publice (potrivit stenogramei şedinţei) şi ulterior a fost supus votului final, fiind adoptat de Camera Deputaţilor. La data de 15 noiembrie 2016, Preşedintele României a formulat, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, prezenta sesizare de neconstituţionalitate, ce constituie obiectul Dosarului nr. 2.816A/2016.

33.În ce priveşte modificările legislative preconizate prin legea ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea constată că, potrivit Expunerii de motive ce o însoţeşte, aceasta prevede eliminarea unui număr de peste 100 de taxe plătite de persoane fizice sau juridice române. Legea examinată completează modifică sau, după caz, abrogă un număr de 14 acte normative în materie în vigoare, modificările constând, în principal, în eliminarea următoarelor taxe sau tarife: taxa radio şi tv atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice; taxa de timbru pentru autovehicule; taxa percepută de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului la înfiinţarea unei firme, precum şi la înregistrarea menţiunilor; taxa pentru cazierul fiscal şi cazierul judiciar; taxele/tarifele pentru cererile de acordare/redobândire a cetăţeniei române; taxele consulare; taxa pentru apostilarea şi supralegalizarea actelor oficiale; taxa suplimentară pentru eliberarea paşapoartelor; tarifele pentru plata pierderii sau modificărilor actelor în vederea publicării acestora în Monitorul Oficial; taxele extrajudiciare de timbru; taxele pentru eliberarea permiselor de pescuit recreativ/sportiv.

34.Faţă de criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4), art. 102 alin. (1), art. 111 alin. (1) şi la art. 138 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine că autorul sesizării de neconstituţionalitate susţine, în esenţă, că Parlamentul a încălcat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, în condiţiile în care a adoptat o lege cu impact bugetar fără a aştepta să expire termenul legal pentru ca Guvernul să îi transmită acestuia informarea sa, în acord cu solicitarea formulată conform prevederilor art. 111 din Constituţie. Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 138 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul a încălcat atribuţiile şi rolul Guvernului prevăzute de art. 102 alin. (1) din Legea fundamentală, contravenind astfel şi art. 1 alin. (4) din Constituţie.

35.Examinând aceste critici, Curtea observă că prevederile art. 138 din Constituţie, cu denumirea marginală "Bugetul public naţional", stabilesc la alin. (2) atribuţia Guvernului de a elabora anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului. Obiectul sesizării de faţă nu îl reprezintă, însă, legea bugetului de stat şi nici cea a asigurărilor sociale de stat, ci o lege care modifică o serie de alte acte normative sub aspectul eliminării unor taxe/tarife percepute în schimbul prestării, în beneficiul persoanelor fizice sau juridice române, a unor servicii publice, de către diferite autorităţi şi instituţii publice sau structuri ale acestora. Prin urmare, în discuţie nu este elaborarea bugetului de stat/asigurărilor sociale de stat şi nici aprobarea acestuia prin lege. Fără îndoială că legea examinată are un anumit impact asupra veniturilor bugetare şi, implicit, asupra execuţiei bugetului de stat şi a celui privind asigurările sociale de stat, însă dispoziţiile art. 138 alin. (2) din Constituţie nu pot fi incidente decât în situaţia elaborării proiectului bugetului de stat/asigurărilor sociale de stat. De altfel, pentru a se putea susţine, în cazul de faţă, încălcarea art. 1 alin. (4), coroborat cu art. 102 alin. (1) şi art. 138 alin. (2) din Legea fundamentală, ar însemna ca Parlamentul - suveranul puterii legislative, conform art. 61 alin. (1) din Constituţie - să fi fost cel care a exercitat atribuţia Guvernului - reprezentant al puterii executive - de elaborare a proiectului bugetului de stat/asigurărilor sociale de stat, ipoteză ce nu subzistă, însă, în cazul de faţă.

36.În susţinerea neconstituţionalităţii legii contestate, nesocotirea principiului separaţiei puterilor în stat este invocată în contextul pretinsei nerespectări a unui termen legal în care Guvernul are obligaţia de a răspunde Parlamentului în urma solicitării informării emise de către Parlament în temeiul art. 111 alin. (1) din Legea fundamentală. Se arată în argumentarea sesizării de neconstituţionalitate că acest termen trebuie să fie unul rezonabil, de natură a da posibilitatea reală Guvernului de a formula un răspuns bine fundamentat şi complet, apt să propună măsurile necesare echilibrării bugetului de stat. Sunt indicate, în acest sens, termenul de 60 de zile prevăzut de art. 11 lit. b^1) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, în care Guvernul emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative şi le transmite Parlamentului, sau termenul de 10 zile cuprins la art. 167 alin. (5) din Regulamentul Senatului, în care autorităţile publice, inclusiv Guvernul, sunt obligate să răspundă solicitării Senatului. Simpla solicitare a informării, fără acordarea unui termen rezonabil pentru primirea răspunsului şi adoptarea imediată a legii cu impact bugetar, echivalează, în opinia autorului sesizării de neconstituţionalitate, cu golirea de conţinut a art. 111 alin. (1) din Constituţie şi cu afectarea principiului loialităţii constituţionale, consacrat pe calea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României.

37.Faţă de aceste susţineri, Curtea observă că, potrivit art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative/măsuri/politici a căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, Guvernul are obligaţia de a întocmi şi de a transmite Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, în termen de 45 de zile de la data primirii solicitării, o fişă financiară, care va respecta condiţiile prevăzute de Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010. Totodată, potrivit art. 167 alin. (4) şi (5) din Regulamentul Senatului - prima Cameră sesizată în cazul de faţă -, solicitarea informării este obligatorie în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, autorităţile vizate fiind obligate să răspundă în termen de cel mult 10 zile. În situaţii excepţionale în care răspunsul necesită date suplimentare, acestea au obligaţia de a declara în scris că interesul public nu le permite să răspundă la timp şi de a cere un termen suplimentar, care nu poate depăşi 30 de zile.

38.În considerarea textelor legale mai sus referite, Curtea reţine că fişa financiară, astfel cum este prevăzută de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, dar şi de art. 21 din Legea nr. 69/2010, este un document distinct de punctul de vedere formulat de Guvern în conformitate cu art. 11 lit. b^1) din Legea nr. 90/2001 şi care vizează propunerile legislative în general, iniţiate cu respectarea Constituţiei, Guvernul având obligaţia de a-l transmite Parlamentului în termen de 60 de zile de la data solicitării. Atât deosebirea terminologică, cât şi diferenţa sub aspectul întinderii în timp a celor două termene legale menţionate - de 45, respectiv de 60 de zile - denotă tocmai distincţia dintre actele normative în privinţa cărora Guvernul are deopotrivă obligaţia informării Parlamentului, la solicitarea acestuia, în cazul proiectelor de acte normative/măsuri/politici a căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget fiind reglementat un termen mai scurt, de 45 de zile, dar şi un alt tip de document, cu valenţe preponderent tehnice şi mult mai detaliate, şi anume fişa financiară, pe care doar Guvernul este în măsură a o întocmi. Totodată, Curtea reţine că lipsa fişei financiare nu poate fi complinită prin prezenţa unui reprezentant al Guvernului în faţa Parlamentului, în etapele specifice adoptării legii (la comisiile de specialitate şi la dezbateri).

39.În cauza de faţă, analizând fişa legislativă a proiectului de lege privind eliminarea unor taxe şi tarife, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, depus la Senat la data de 10 octombrie 2016, Curtea constată că Guvernul nu a depus fişa financiară, deşi s-a formulat solicitare în acest sens în aceeaşi zi. Într-adevăr, Senatul a adoptat propunerea legislativă 7 zile mai târziu, însă nu s-a înregistrat, în acest interval de timp, nicio solicitare a Guvernului ca, în temeiul art. 167 alin. (5) din Regulamentul Senatului, acest termen de 10 zile să fie extins până la cel mult 30 de zile. Desigur, de principiu, nu poate fi combătută susţinerea referitoare la necesitatea acordării unui termen rezonabil în ce priveşte formularea răspunsului Guvernului, sub forma fişei financiare, însă nici nu poate fi invocată lipsa de diligenţă a Executivului în a solicita, motivat, acordarea unui termen mai permisiv. În plus, Curtea observă că proiectul de lege în cauză a fost dezbătut în procedură de urgenţă, în considerarea dispoziţiilor din Legea nr. 500/2002 care reglementează termene stricte pentru elaborarea şi depunerea spre adoptare a proiectului privind legea bugetului de stat şi cea a asigurărilor sociale, în anii în care au loc alegeri parlamentare, aspecte cunoscute, în mod evident, de către Guvern şi care constituie motive determinante pentru întocmirea fişei financiare într-un termen cât mai scurt, de urgenţă, şi nu apelarea la termenul general, de 45 de zile.

40.În ce priveşte necorelarea dintre prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, referitor la 45 de zile, şi cele ale art. 167 alin. (5) din Regulamentul Senatului, referitor la cel mult 10 zile, sub aspectul reglementării fără echivoc a unui termen prohibitiv în care Guvernul are obligaţia de a da curs solicitării informării în temeiul art. 111 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că acest aspect nu poate constitui un motiv de neconstituţionalitate a legii examinate, fiind, în realitate, atribuţia legiuitorului de a elabora un cadru legislativ armonios şi coroborat în materii comune, strict determinate.

41.În continuare, Curtea observă că, în cursul procedurii de adoptare la Camera Deputaţilor, Guvernul a transmis "punctul său de vedere" prin care a arătat, motivat, că nu susţine eliminarea a mare parte dintre taxele/tarifele vizate de legea examinată. Totodată, în şedinţa de dezbateri din Camera Deputaţilor, reprezentantul Guvernului a afirmat că susţine adoptarea proiectului de lege numai sub rezerva însuşirii observaţiilor şi propunerilor cuprinse la pct. II din Punctul de vedere, fără ca acestea să se regăsească, însă, în forma adoptată a legii. Într-o atare situaţie, Curtea constată că nu se mai poate susţine nerespectarea unui anumit termen rezonabil pentru formularea informării, din moment ce Guvernul s-a conformat, în cele din urmă, cerinţei impuse de art. 111 alin. (1), aceasta fiind transmisă anterior adoptării legii. Astfel, deşi solicitarea informării a avut loc la data de 10 octombrie 2016 şi prima Cameră a adoptat legea fără să fi primit punctul de vedere al Guvernului, Curtea reţine că acesta a fost, totuşi, transmis, la data de 24 octombrie 2016, cu o zi înaintea adoptării în Camera Deputaţilor - camera decizională. Faptul că proiectul de lege a fost dezbătut şi adoptat în prima Cameră sesizată - Senatul - fără a exista, la acel moment, informaţiile solicitate Guvernului în temeiul art. 111 alin. (1) din Constituţie, nu poate impieta asupra întregii proceduri de adoptare a legii, deoarece, în acest caz, această cerinţă a fost complinită până la momentul dezbaterii şi adoptării, prin vot final, a legii în Camera decizională - Camera Deputaţilor. Chiar dacă a fost formulat într-un timp apreciat de autorul sesizării ca fiind foarte scurt, Curtea observă că punctul de vedere este argumentat în detaliu (cuprinde 19 pagini), având anexate şi documente relevante provenite de la Societatea Română de Televiziune şi de la Societatea Română de Radiodifuziune, toate acestea fiind luate în considerare la momentul dezbaterii şi votului final asupra legii.

42.Cât priveşte acordarea unui anumit termen rezonabil până la care Parlamentul să aştepte informaţiile solicitate de la Guvern în temeiul art. 111 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că, în lipsa unui text prevăzut strict în acest sens în cuprinsul Legii fundamentale, aprecierea ca rezonabilă a unei anumite perioade de timp necesare formulării respectivului răspuns are un caracter pur relativ, variabil. Într-o atare ipoteză, ar însemna ca Parlamentul să fie obligat a suspenda procedura de legiferare până la primirea punctului de vedere al Guvernului, întârzierea sau chiar lipsa acestuia transformându-se într-un impediment dirimant în calea legiferării, ceea ce este inadmisibil.

43.În situaţia examinată, Curtea reţine că reprezentantul Guvernului a fost prezent la dezbateri şi a condiţionat acordul Executivului de includerea, în corpul legii, a observaţiilor şi propunerilor cuprinse în Punctul de vedere formulat, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul legii adoptate. În opinia autorului sesizării, această situaţie determină încălcarea art. 111 din Constituţie, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 515/2004. Faţă de aceste critici, Curtea constată că normele fundamentale invocate sunt plasate în cap. IV "Raporturile Parlamentului cu Guvernul" al Constituţiei şi au ca obiectiv principal al reglementării asigurarea informării Parlamentului de către Guvern, instituind, în acest sens, obligaţia Guvernului de a da curs solicitării informării în cazurile în care legislativul o cere. Altfel spus, constituantul român a urmărit să se asigure că un asemenea demers al Parlamentului, obligatoriu, la rândul său, în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, nu va rămâne fără rezultat. Obligaţia instituită în sarcina Guvernului răspunde unui deziderat principial pe care se fundamentează întreaga construcţie a Actului fundamental, deziderat ce ţine de colaborarea loială între autorităţile şi instituţiile publice ale statului. În lumina acestui principiu, norma constituţională invocată vizează situaţia punctuală a iniţiativelor legislative cu consecinţe bugetare, în considerarea necesităţii conlucrării celor două puteri ale statului - puterea executivă, Guvernul, ce are printre atribuţiile principale elaborarea proiectului bugetului de stat şi a asigurărilor sociale de stat, şi puterea legislativă - Parlamentul, organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. Însă, ar fi contrară art. 61 din Constituţie aprecierea potrivit căreia, în cazul unui dezacord între cele două autorităţi publice, în privinţa adoptării unui proiect de lege, Parlamentul ar fi obligat ca, în opera sa de legiferare, să se supună exclusiv voinţei Executivului, deoarece astfel s-ar crea, în final, premisele unui blocaj instituţional, în sensul că Parlamentul ar fi în imposibilitate de a legifera, adică de a-şi exercita rolul său fundamental, de unică autoritate legiuitoare. Totodată, nu se poate identifica în cuprinsul Legii fundamentale un text care să instituie Parlamentului obligaţia constituţională de a legifera în funcţie de voinţa exclusivă a Executivului. Aceasta deoarece astfel ar fi nesocotite atât principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, principiu general al statului român, cât şi calitatea Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului român, exponent al suveranităţii naţionale, valoare supremă a statului român, consacrată de art. 1 alin. (1) din Constituţie. Suveranitatea naţională aparţine, potrivit art. 2 din Actul fundamental, poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 419 din 26 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 28 aprilie 2009. În acest context, Curtea reaminteşte importanţa principiului loialităţii ca principiu de rang constituţional, astfel cum a fost stabilit prin jurisprudenţa constituţională (în acest sens, a se vedea deciziile Curţii Constituţionale nr. 356/2007 sau nr. 1.431/2010).

44.Pretinsa încălcare a principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, este susţinută în motivarea sesizării de neconstituţionalitate dintr-o dublă perspectivă: atât prin coroborare cu art. 138 alin. (5) din Legea fundamentală, invocat din perspectiva lipsei indicării sursei de finanţare, a necorelării dintre anumite acte normative şi a nerespectării legislaţiei infraconstituţionale referitoare la procedura şi regulile legiferării în materie fiscal-bugetară, cât şi sub aspectul componentei sale privind calitatea legii, şi anume lipsa de predictibilitate şi coerenţă a actului normativ examinat, pe fondul lipsei reglementării soluţiilor legislative privind ansamblul efectelor pe care le vor produce măsurile instituite.

45.Curtea constată că aceste critici nu sunt întemeiate. Astfel cum s-a arătat mai sus, faptul că Guvernul nu a transmis fişa financiară până la momentul adoptării proiectului de lege de către Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, ci doar punctul său de vedere cu privire la propunerea legislativă, în procedura de urgenţă de adoptare a acesteia la Camera Deputaţilor, precum şi faptul că observaţiile şi propunerile exprimate în acest punct de vedere şi la care reprezentantul Guvernului a făcut referire în timpul şedinţei de dezbateri nu au fost însuşite de Camera decizională nu pot constitui motive de neconstituţionalitate a legii examinate din perspectiva încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie.

46.Cât priveşte art. 21 lit. a) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, potrivit căruia "În cazurile în care se fac propuneri de acte normative care conduc la diminuarea veniturilor bugetare, se va elabora fişa financiară potrivit prevederilor art. 15 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, care trebuie să îndeplinească cel puţin una dintre următoarele condiţii: a)să aibă avizul Ministerului Finanţelor Publice şi al Consiliului fiscal, conform căruia impactul financiar a fost luat în calcul în prognoza veniturilor bugetare şi nu afectează ţintele bugetare anuale şi pe termen mediu", Curtea reţine că atât avizul Ministerului Finanţelor Publice, cât şi cel al Consiliului fiscal nu pot fi opozabile Parlamentului în opera sa de legiferare, astfel încât lipsa acestora sau caracterul lor negativ să reprezinte un obstacol dirimant pentru adoptarea legii. Aceste avize se impun Guvernului şi sunt necesare exclusiv pentru elaborarea fişei financiare întrucât, prin acordarea avizului, se certifică faptul că Ministerul Finanţelor Publice ia în evidenţă eventualele modificări financiare la elaborarea Proiectului de buget.

47.Totodată, Curtea observă că operaţiunile de corelare şi coroborare a legislaţiei incidente în materie urmează a fi efectuate de Guvern, în temeiul art. XV din legea examinată, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii, în sensul modificării în mod corespunzător, prin hotărâre, a actelor normative de punere în aplicare a dispoziţiilor cuprinse în aceasta.

48.Criticile de neconstituţionalitate referitoare la lipsa de predictibilitate şi coerenţă a legii examinate, care, potrivit susţinerilor autorului sesizării, nu cuprinde soluţii legislative cu privire la ansamblul efectelor pe care le vor produce măsurile instituite, vor fi analizate în corelare cu cele referitoare la pretinsa neconstituţionalitate prin raportare la art. 138 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia "Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare". Sub acest aspect, se susţine în motivarea obiecţiei că eliminând doar taxele, nu şi serviciile contra-prestate de autorităţile sau instituţiile publice şi pentru care se achitau respectivele taxe, legea determină suplimentarea indirectă a cheltuielilor aferente bugetelor publice.

49.Faţă de aceste susţineri, Curtea arată, mai întâi, faptul că legea ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate vizează eliminarea unui anumit număr de taxe sau tarife percepute pentru diferite servicii prestate de autorităţile sau instituţiile publice. Efectul său nu îl reprezintă, aşadar, în principal, majorarea cheltuielilor bugetare, premisă implicită a incidenţei art. 138 alin. (5) din Constituţie, ci diminuarea veniturilor bugetare ce se fac fie sursă la bugetul de stat, fie la bugetele locale sau se constituie într-un fond special destinat finanţării programelor şi proiectelor pentru protecţia mediului ori, după caz, asigură o parte dintre veniturile proprii ale unor instituţii publice. Din acest punct de vedere, Curtea constată că jurisprudenţa invocată în motivarea sesizării, cu referire la interpretarea art. 138 alin. (5) din Constituţie, nu are incidenţă în cauză. Astfel, deciziile nr. 36/1996, nr. 22/2016 şi nr. 581/2016, menţionate din perspectiva obligaţiei legiuitorului de a stabili concomitent atât alocaţia bugetară, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi sursa de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea ei, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire, nu pot fi reţinute, de vreme ce în cazul de faţă este vorba despre diminuarea veniturilor bugetare, şi nu majorarea cheltuielilor bugetare. De altfel, în jurisprudenţa invocată a Curţii Constituţionale, au fost examinate acte normative prin care se instituiau diferite măsuri de majorare a veniturilor salariale sau de natură salarială (introducerea unor sporuri, majorarea unor salarii etc.), cu consecinţă directă asupra bugetului de stat în sensul creşterii cheltuielilor bugetare. Evident că, în atari situaţii, legiuitorul este ţinut să stabilească sursa de finanţare, pentru a se evita consecinţele negative asupra execuţiei bugetare. În cazul de faţă, însă, având în discuţie o altă ipoteză, cea a eliminării unor taxe, aceleaşi concluzii nu pot fi valabile.

50.Este adevărat, în acelaşi timp, că eliminarea unor taxe şi prestarea aceluiaşi serviciu public în regim de gratuitate prilejuieşte crearea unor cheltuieli aferente acestor servicii. Curtea reţine că, în anumite cazuri, actul normativ criticat stabileşte în mod expres sursa de finanţare, şi anume faptul că finanţarea anumitor cheltuieli se va realiza din fonduri provenite de la Ministerul Justiţiei (la art. I pct. 3 şi art. XIII pct. 1 şi 2 din lege) sau de la bugetul de stat. Cu privire la obligativitatea indicării sursei respective, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că textul art. 138 alin. (5) din Constituţie vorbeşte numai despre stabilirea sursei de finanţare înainte de aprobarea cheltuielii, iar nu despre obligativitatea indicării în lege a sursei respective (în acest sens, Decizia nr. 173/2002, Decizia nr. 320/2013 sau Decizia nr. 105/2014), precum şi că lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa sursei de finanţare (Decizia nr. 1.056/2007, Decizia nr. 320/2013, Decizia nr. 1.092/2008 sau Decizia nr. 1.093/2008). În ce priveşte, în schimb, caracterul suficient al resurselor financiare, Curtea a reţinut constant în jurisprudenţa sa că ea nu are competenţa de a aprecia asupra caracterului suficient al resurselor financiare, pentru că o asemenea operaţiune nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 22/2016). Or, practic, tocmai acest lucru este criticat: diminuarea veniturilor bugetare, raportat la creşterea cheltuielilor bugetare prilejuite de menţinerea aceloraşi servicii publice prestate în mod gratuit, în contextul măsurilor de relaxare fiscală instituite de Codul fiscal. Guvernul, în cadrul programului său de guvernare aprobat de Parlament la învestirea sa, şi a politicii interne, are deplina libertate de a propune măsuri financiare compensatorii, pe baza unor studii de impact şi a unor analize ce ţin exclusiv de propriile sale atribuţii privind elaborarea proiectului bugetului de stat şi cel al asigurărilor sociale de stat pe anul 2017.

51.În acest sens, Curtea reţine că, prin expunerea de motive a legii, iniţiatorii au apreciat impactul bugetar pentru anul 2017 ca fiind de 0,07% din PIB, urmând a fi susţinut din creşterea economică aferentă anului 2016. O altă sursă de finanţare indicată în acelaşi document o reprezintă "probabila creştere a salariului minim pe economie la 1.400 lei". Prin urmare, având posibilitatea concretă de evaluare a impactului bugetar al măsurilor legislative preconizate, Guvernul este capabil să stabilească, în proiectul de buget pentru anul 2017, o serie de alte măsuri financiare de natură să echilibreze acest buget, fie prin micşorarea unor cheltuieli, fie prin creşterea veniturilor bugetare din alte surse. Totodată, Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că, dacă Guvernul nu are resurse financiare suficiente, poate să propună modificările necesare pentru asigurarea lor, în virtutea dreptului său de iniţiativă legislativă (a se vedea Decizia nr. 47/1993 sau Decizia nr. 64/1993).

52.Cât priveşte susţinerile referitoare la afectarea, prin eliminarea taxei radio-tv, a autonomiei serviciilor publice de radio şi televiziune, Curtea, analizând dispoziţiile Legii nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, observă următoarele aspecte: Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune au fost înfiinţate prin lege, ca servicii publice autonome de interes naţional, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române (art. 1). Acestea au obligaţia să asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor şi opiniilor, libera comunicare a informaţiilor, precum şi informarea corectă a opiniei publice - art. 3 alin. (1); autonomia şi independenţa editorială a serviciilor publice de radiodifuziune şi de televiziune sunt garantate prin lege, iar programele acestora sunt ocrotite de orice ingerinţe ale autorităţilor publice, precum şi de influenţele oricăror partide, formaţiuni social-politice, sindicale, organisme comerciale şi economice sau grupuri de presiune - art. 8 alin. (1).

53.Pe de altă parte, Constituţia, consacrând, la art. 31, Dreptul la informaţie, prevede, la alin. (5) al acestuia, că "Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică." Aşadar, Constituţia, consacrând dreptul la informaţie ca drept fundamental, instituie obligaţia corelativă pozitivă a statului de a sigura servicii publice de radio şi de televiziune. Autonomia şi independenţa acestor servicii, de care vorbeşte atât Legea fundamentală, cât şi legea organică privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, se referă, însă, la o neutralitate sau autonomie politică, în primul rând, în sensul că prin difuzarea informaţiilor şi a timpilor de antenă alocaţi să nu fie afectat sau privilegiat unul sau altul din factorii politici sau din grupurile sociale şi politice. Aceasta este trăsătura esenţială a respectivelor servicii publice, în exercitarea rolului lor de informare imparţială a cetăţenilor. Prin urmare, nu autonomia sau independenţa financiară este cea determinantă în asigurarea acestei atribuţii în parametrii Constituţiei, ci cea politică.

54.Din examinarea răspunsurilor transmise de Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune ca urmare a adresei Curţii Constituţionale rezultă, sintetic, următoarele date: din bugetul general al SRR pe anul 2016, veniturile proprii reprezintă 52,35%, iar din acest procent, taxa radio ocupă 92,8%; din bugetul general al SRTv pe anul 2016, veniturile proprii reprezintă cca 70%, din care taxa tv ocupă 90,7%. Potrivit Expunerii de motive a legii contestate, "cheltuielile de bază ale Radioului şi Televiziunii Române vor fi susţinute de la bugetul de stat, ceea ce va asigura o transparenţă sporită, iar acest lucru va putea conduce la eficientizarea activităţii, sumele alocate putând fi urmărite cu mai multă atenţie. De asemenea, cele două instituţii se vor putea finanţa în continuare din celelalte categorii de venituri proprii care le rămân la dispoziţie (publicitate, donaţii, sponsorizări etc.)." Curtea constată, aşadar, că legea examinată, eliminând taxa radio-tv ca sursă a veniturilor proprii celor două instituţii, stabileşte o altă sursă de finanţare, cu caracter real, cert, urmând a fi introdusă o atare alocaţie bugetară în proiectul bugetului de stat pe anul 2017. Modalitatea de finanţare majoritar bugetară a celor două instituţii, preconizată de legea examinată, nu poate conduce la ideea afectării autonomiei şi independenţei menţionate anterior; dimpotrivă, prin obligaţia justificării cheltuielilor finanţate de la bugetul public vor creşte gradul de transparenţă decizională, precum şi calitatea managementului instituţional. Totodată, astfel cum se menţionează în răspunsul trimis de SRTv, pot exista şi alte soluţii de finanţare a serviciilor publice de radio şi televiziune, în care cele trei mari componente - bugetul de stat, taxa şi veniturile proprii obţinute din contracte comerciale - au diferite proporţii. În acest sens, este atributul legiuitorului să intervină, pe calea legii organice, în cazul de faţă, pentru a regla, dacă apreciază necesar, modalitatea de finanţare a serviciilor publice de radio şi televiziune, asigurând exercitarea rolului lor fundamental de informare a cetăţenilor.

55.În concluzie, Curtea constată că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţie.

56.În final, Curtea reaminteşte, în special în contextul sporirii considerabile a numărului actelor normative cu impact bugetar adoptate de Parlament, cât şi al sesizărilor Curţii Constituţionale cu privire la acestea, că instanţa constituţională nu poate avea o viziune globală cu privire la influenţele asupra Produsului Intern Brut ale tuturor proiectelor/propunerilor legislative din moment ce este sesizată în mod selectiv numai cu privire la anumite acte normative. Ele trebuie prezentate Parlamentului pentru că numai acesta (desigur, alături de Guvern) poate avea o viziunea globală asupra influenţelor pe care diversele măsuri pe care le adoptă le au asupra PIB.

57.Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea privind eliminarea unor taxe şi tarife, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative este constituţională, în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 decembrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Claudia-Margareta Krupenschi